Strada copilariei
Ce liniste e! Nu mai e nimeni. Strada copilariei mele e pustie. Parca a plecat toata lumea. Am derulat timpul inapoi vreo 20 de ani. Ce zarva! Cati copii! Cate jocuri! Cate idei! Unde e toata lumea?! Unde au disparut? In vacantele de vara impreuna cu fetele jucam elasticul sau faceam campionate de gimnastica. Ne pregateam intens, antrenamente zilnic pe aparatele desenate cu creta pe strada noastra. Toate ne doream sa castigam medaliile facute din capace de borcane si legate cu panglici tricolore. Serile ne strangeam cu totii in fata casei mele. Stateam la povesti. Ani si ani…Ce frumos era…Am crescut. Pe strada copilariei mele miroase la fel de frumos, dar nu mai e nimeni.
17 Iunie 2008 la 13:05
La asta ma gandeam si eu sambata cand am mers la tata, am trecut pe langa gardul indoit si acum de povara noastra (am crescut la bloc) si imi aminteam cum ziua topaiam jucand tot felul (medaliile noastre erau din capace de sticla cu tricolor) de la elasticul, badminghton, sotron, coarda, “tara tara vrem ostas!” (ce vremuri!!) iar seara ne cocotam cu totii pe gard, eram peste 10 copii si povesteam pana tarziu…desi a inceput vacanta, in curte nu era nici un copil…Alte vremuri alte preocupari…Mirosul de tei a ramas doar acelasi si cabina liftului cu care toata ziua eram sus-jos…Stii, fiecare vizita la tata, are amintirea ei, acolo,uneori inca ma simt copil…
17 Iunie 2008 la 13:09
Romania, copilarie, amintiri, nostalgie…. ‘legate cu panglici tricolore’ toate sunt aici: http://www.youtube.com/watch?v=fQyWdiKzgmQ
…
17 Iunie 2008 la 13:26
Strada nu e goala, e plina de amintirile copiilor care au crescut acolo si si-au veselit copilaria
17 Iunie 2008 la 14:31
copiii aceia au acum cariere, iar copiii lor se joaca in casa, pe calculator si la televizor, discuta pe chat si schimba melodii si filme prin telefonul mobil
si eu am copilarit la fel ca tine. faptul ca nu era nimic la televizor ne facea sa stam impreuna in aer liber la povesti si jocuri
17 Iunie 2008 la 14:53
iti doresc sa fii puternica orice s-ar intampla…am trecut prin faza in care o tanara alearga prin spital, dadea telefoane, trecea brusc de la stari de multumire si relaxare la agonie si disperare ca este atat de neputincioasa in fata cursului firesc al vietii, in fata sistemului in care traim….probabil ca sunt incoerenta…scuza-ma…mi-e dor si mie de acea strada a copilariei….mi-e dor de mancarea buna facuta de bunica….de micul dejun pregatit in fiecare dimineata inainte de scoala, de gratarul facut in soba iarna….mi-e dor de toate astea si de mult mai multe….
sanatate!
17 Iunie 2008 la 15:15
Parca copiii din ziua de astazi nu mai stiu sa se joace. Unde sunt desenele de pe strada cu melcul, sotronul, frunza? Unde sunt glasurile de copii care joaca leapsa pe cocotate? Nici nu stiu ce pierd…
17 Iunie 2008 la 15:34
BUNA ANDREEA,
DE CURIOZITATE, IN CE ORAS E STRADA ASTA?
din descriere banuiesc ca nu vorbim de bucuresti, pt ca bucurestiul nu e pustiu
o zi frumoasa!
17 Iunie 2008 la 15:42
si uite asa ajungem iar la viata asta care e trecatoare si scurta ca un fir de ata…de multe ori cand ma confrunt cu tot felul de probleme de `adult`…ma gandesc cu nostalgie la anii copilariei,cand nu aveam nici un stres,nici o problema..numai vise,zambete si joaca.
apropo..nu ti s-a intamplat sa descoperi ca unele obiecte sau unele locuri par mai mari acum decat in copilarie?mie mi s-a intamplat…la bunicii mei…casa care candva parea atat de mare,prin care alergam cate 2-3 copii prin veranda…acum pare atat de mica…abia daca mai incap eu si inca o persoana in ea…
ce se mai schimba lucrurile…ce ne mai schimbam si noi..si cand te gandesti ca va veni timpul cand vom fi doar amintiri….
17 Iunie 2008 la 16:34
Mineru’, chiar in Bucuresti e strada asta.
17 Iunie 2008 la 16:59
pe strada mea pot trece sute de oameni zilnic dar pentru mine sa fie pustie. am fost si eu pe strada mea unde, inca se mai vede un iepuras desenat cu creta.
multe masini, aglomeratie. strada mea era soare si lumina, era veselie, prietenie, joc. acum e plina de nimic.
poate ca inainte de a fi a mea a mai fost si a altcuiva dar acum parca-i chiar a nimanui…
17 Iunie 2008 la 17:39
ma bucur mult cand deschid geamul si aud glasuri colorate de copii…uneori stau in fotoliu si ii ascult…se joaca,se ciondanesc,se impaca…si ne umplu noua viata de energie!poate este un noroc,dar stau la tara si aici,desi toti copiii au calculator,internet si telefoane mobile,nu uita sa fie copii…asa cum nici noi nu ar trebui sa uitam,si sa il scoatem pe mititelul ‘inner child’ la joaca
17 Iunie 2008 la 18:42
da, inteleg ce vrei sa spui andreea si subscriu.
si eu am copilarit pe o strada frumoasa cu copii multi. drumul ciudat si misterios al vietii m-a adus sa locuiesc din nou pe “strada mea”; doamne ce diferita este…inainte era vesela si zglobie, acum este asfaltata, “bordurata” si plina de masini….mi-e atat de dor de anii aceia…de jocuri, de cazematele de zapada si mai ales de ei…de prietenii mei.acum sunt mari, au copii lor sau joburile lor importante.
mutandu-ma aici din nou, parca sunt mai nostalgica…vorba aceea “parca totul s-a intamplat ieri ” !
17 Iunie 2008 la 20:43
foarte dragutz articolul acesta.chiar imi place.>:D:D:D<:*.din fericire eu inca sunt in perioada copilariei,hiar daca aceasta se apropie de final.:X
17 Iunie 2008 la 23:18
Vacantele in copilarie le-am petrecut la tara…a fost minunat…dar dupa ce am terminat liceul am avut o revelatie: cum va fi cand voi merge la casa bunicilor si nu voi mai gasi nimic din ce am avut. Mi-a venit in minte fragmentul din “Enigma Otiliei” : “…aici nu sta nimeni”, m-am intristat, dar si mai rau mi-a parut cand o colega mi-a spus ca nu vor exista regrete pentru ca la maturitate voi gandi altfel. Cred ca lucrurile frumoase din viata noastra ne vor da mereu aceleasi emotii indiferent de varsta
18 Iunie 2008 la 5:33
Andreea,mirosul nu se vede ci se simte,asadar ar trebui sa spui ‘miroase placut’!
18 Iunie 2008 la 9:40
Strada e pustie ….. la fel si sufletele oamenilor.
Bunicii nostri se jucau in copilarie cand mergeau cu animalele la pascut, noi ne jucam sotronul, ascunsa … in fata casei/blocului, copii nostri se joaca pe net dar peste toate astea conteaza ca suntem din ce in ce mai putin umani, mai putin comunicativi, mai putin sensibili……
18 Iunie 2008 la 10:37
copiii de astazi nu mai pot avea copilaria noastra. si eu am treizeci de ani. am copilarit inainte de 89. cand eram mici parintii ne lasau cu incredere “afara” pentru ca era safe. puteam colinda tot cartierul,tot orasul, puteam merge singuri la scoala, era libertate pentru ca era siguranta. daca ma gandesc la anii aia am senzatia de atmosfera si aer curat in sensul ca mai clar, neperturbat,liniste, loc imens de desfasurare…. mie imi e frica azi sa-mi las baietelul doar sa treaca strada singur. nu era atunci nebunia masinilor si a vitezelor, copilul era mai in siguranta in spatiul public din toate punctele de vedere. cred la oras asta este imposibil azi, si doar copii de la sate mai au sansa sa cunoasca acea copilarie. daca o mai au si acolo…
repercursiunile acestei societati cu toate elementele technice pe care le-a implementat in viata oamenilor dar mai ales a generatiilor tinere cred noi care am avut o copilarie curata inca nu le realizam , inca nu realizam ce va insemna pentru om ca copii lui sa creasca in lumea de azi.
18 Iunie 2008 la 10:39
Beatrice, tu nu ai vazut niciodata mirosul?…..
18 Iunie 2008 la 11:06
Andreea, ce ar insemna o rochie simpa, neagra din taft, comoda,scurta? Doresc sa o comand la croitorie insa nu sunt hotarata de design.Nu-mi plac rochiile acelea traditionale cu decolteu in V si evazate. As dori ceva simplu dar special. as aprecia sa ma ajuti cu o idee mica.
18 Iunie 2008 la 13:15
Toti zic ca acum copii is inauntru. Eu zic ca nici nu mai sunt atatia copii. Si din cei ce ieri erau copii si azi trebuiau sa asigure continuitatea ii gasim acum pe alte meleaguri sa umple strazile altora.
18 Iunie 2008 la 13:56
Ehhh fetelor…va admir ca mai simtiti. Chiar daca doar dor de miros de tei si de copilarie. Copilul zace in noi. Si de noi tine sa-l tinem treaz. Cat despre miros…sa va spun un lucru. Eu iubesc Bucurestiul…de fapt iubeam. Si acum cand sunt plecat de aici (plecat din tara sau plecat urinde in alta parte) cand ma intorc 2-3 zile..imi repugna. Mirosul, atitudinea, lipsa de bun simt..si am decis sa ma mut undeva unde simt ca totusi nu mor. Tin minte acum 8 ani…am fost in Atena…si am simtit acelasi lucru. Si cica Atena…era poluata…Iar acum cateva luni am aflat ca dragul meu Bucuresti…este mai poluat decat Atena si Roma. Ce mai conteaza ca nu mananca porc, ca am la masa doar peste pui salate si fructe…oricum ma omoara Bucurestiul (sic)….dar voi pleca…inainte
18 Iunie 2008 la 16:30
Buna, Andreea. Te admir foarte mult si imi doream enorm sa am o adresa a ta de mail. Nu vreau sa las un comentariu, vreau doar sa te incurajez si sa-i doresc bunicii tale multa sanatate si putere sa treaca peste aceasta grea incercare. Nu te descuraja, continua sa speri si fii convinsa ca numai Dumnezeu poate face minuni!
Rasfoind consideratiile virtuale, atentia mea s-a centrat pe acea parere a ta despre cat de mult timp aloca oamenii acestei alte vieti, care se materializeaza prin intermediul tehnologiei! Ai perfecta dreptate si e pacat pentru acea comunicare vie dintre oameni, acea putere a cuvantului care a scazut in intensitate, din pacate!
18 Iunie 2008 la 17:27
Sincer si eu ma gandesc la acest lucru chiar dak am doar 18 ani neimpliniti( ziua mea e pe 13 iulie) si nu vreau sa treca aceste momente frumoase ale copilariei prea repede..eu nu sunt ca celalalte adolescente de varsta mea..sunt un pic mai copilaroasa..mai cu capul pe umeri sa zic asa ..sa stii ca te admir cu adevarat si mi-as dori sa te intalnesc odata mai ales ca multe lume spune ca seman cu tine:D sunt model si chiar mi-as dori sa ajung la fel ca tine.. cunoscuta….cred k am calitati cu adevarat si la agentia la care sunt nu cred k as putea ajunge prea departe.. oricum..asta e..iti doresc tot binele din lume si mult succes in continuare:*:*:*
18 Iunie 2008 la 19:47
revine Enigma Otiliei prin comment-ul Adelei…
Andreea vreau sa te vad in rolul Otiliei!!! ok?
18 Iunie 2008 la 21:23
Da…….asa este Andreea! Copii din ziua de azi nu mai stiu sa se joace……se instraineaza de la o varsta din ce in ce mai frageda…..incercati sa ii observati la locurile de joaca……sunt egoisti, violenti,insingurati, nu stiu sa se joace, sa comunice, nu mai au imaginatie…..
Offffffffffffff…….mi-e dor de copilarie…….cand ma intalnesc cu prietenii din copilarie (am ramas prieteni), si ne amintim cate nazbatii faceam…..
Asta e…………..
19 Iunie 2008 la 0:38
wow..dragutz..acum copii..nu prea isi petrec ,,copilaria”..sunt copil:D..styu.este destul de pliktysitor cu aparate..robotyzari..ultymul racnec
vroiAM SA TE INTREB..AI HI5?:d..CA SUNT ATATEA..NICI NU STYU CARE E AL TAU..DAK E?:d
19 Iunie 2008 la 4:45
Draga Anda,
Nu stiu ce sa-ti spun,eu am studiat inainte de 1989,dar vad ca gramatica s-a ’schimbat’ dupa….
Oricum,multumesc ca m-ai atentionat!
19 Iunie 2008 la 10:12
Anda, cu mare drag, dar mi e greu sa-ti dau un sfat fara sa stiu care sunt dimensiunile tale. Un aspect f important.
19 Iunie 2008 la 19:22
sa stii ca azi am dus materialul la croitoreasac dar iam zis sa mai asteptam ca nu sunt hotarata.:) Deci am 170 si port Medium, am umerii lati, dar proportional cu soldurile,sunt feminina,dar nu supla. Dupa nastere mi-a fost foarte greu ,adica pana acum imposibil sa dau jos ultimele kilograme:)
spun astea pentru ca nu stiu cum am ajuns in viata sa imi placa tocmai oamenii care sunt diferiti de mine, adica sa ii apreciez mai mult decat imi apreciez propria persoana, probabil chestia asta fiindca as dori mai nou sa fiu altfel decat sunt, nu vreau sa ma opresc la ceea ce sunt, trebuie sa profitam mai mult de uniunea asta prin diversitate pe care ne-a dat-o Dumnezeu,si sa ne autodepasim. Cred. Iar ceea ce apreciez la tine Andreea, este ceea ce ai spus odata, si am auzit, si am zis, uite o fata reala. Ai spus ca tot ceea ce-ti doresti este liniste si pace sufleteasca. Mare adevar este,ca omul nu de fericire are nevoie,in sensul in care il cauta lumea, ci de pace inetrioara pace in viata. Cred este cel mai pretios lucru din toata existenta asta care ne adaposteste. Si-to doresc multa multa pace de la Dumnezeu.
Sani cupa C, -as dori sa fie mai mici, aproape invizibili.:) si nu mai vreau sa imi pun in evidenta decolteul, dar nu stiu ce trebuie sa fac pentru ca torso-ul meu cred este mai lung ca de obicei. dar am observat ca imi stau bine croiurile acelea care acopera umerii,cam cum ai tu aiic in poza,rochia alba.:) doar ca taftul nu e un material care sa cada, pentru ca e dintr-ala teapan.
esti tare draguta sa ma sfatuiesti.stiu ca de la tine va iesi ceva bine garantat.
bunicul meu desre care am mai zis ca l-am iubit enorm a fost si el rac, stii, si nu mi-au placutracii multa vreme, i-am considerat prea moi, dar s-a intamplat apoi sa imi dau seama cat de puternici sunt prin perseverenta si rabdare, si efort depus. un efort dintr-acela stabil si solid. si ca sunt oameni care au simtul frumosului unei balante, rafinamentul unei balante, bunatatea unei balante, dar au ceva in plus fata de mine, au darul asta de a tine familia impreuna si de a se concentra si de a fi atent la cei dragi,intr-un mod in care eu inca cu toata empatia mea inca nu am reusit.
Nu trebuie sa publici fiecare comentariu pe care il scriu, fa cum crezi tu,cand cum crezi.
Dar pan ala urma urmei de ce boala sufera acum Bunica ta? E batranaete sau e vre-o boala? Iti doresc liniste sufleteasca si in legatura cu ea.
19 Iunie 2008 la 22:33
Anda, cred ca o rochie in A , usor pe langa corp te-ar avantaja. Fara maneci exact asa cum e in poza de pe blog si la baza gatului. E un model f simplu de facut si f frumos. Taftaua este un material tare asa cum ai spus si va da tinuta rohiei. O poti ruga pe croitoreasa sa o taie pe tine in asa fel incat sa poti aprecia tu singura cat vrei sa o taie.
Iti multumesc mult pentru cuvintele frumoase si pentru aprecieri. Buni a mea are 97 de ani.
21 Iunie 2008 la 14:20
hmmm…..emotionant…si exact asta simt si eu…simt asta chiar si cand revin in locul unde am crescut 9 ani din viata,apoi m am desprins si bucurestiul m a adoptat…
22 Iunie 2008 la 0:58
Eu inca nu m-am mutat in locul unde am copilarit dar ma voi muta in curand. Nici aici nu mai sunt copii cum eram noi cand eram mici si ne jucam ascunsa, faceam cazemate, adaposturi pentru catei, ne jucam diverse jocuri si stateam la barfa pe un garaj care a fost mutat din fata blocului.
Fiecare a luat-o pe drumul lui. Cateva fete s-au maritat deja desi au doar 21 de ani si traim in secolul 21 in care trebuie sa ai o cariera mai intai si apoi sa ai o familie ele au ales sa se casatoreasca deja fara o cariera. Dar asta e un alt subiect care ar merita dezbatut zic eu.
Baietii, s-au insurat sau au plecat prin alte tari cum e acum la moda si considera ei ca in alte tari e mai bine ca acasa, cu atat mai mult cu cat nu au plecat cu o profesie acolo ci sa traiasca la risc de pe o zi pe alta. In fine.
Eu, am ramas tot aici, incercand sa imi construiesc incet, incet o cariera, apoi o familie.
Te pup Andreea.
25 Iunie 2008 la 9:30
frumos subiect
27 Iunie 2008 la 17:57
un subiect emotionant!!asta e copilaria noatra pt noi!!!imi amintesc cu drag de “sotron,elastic,ratele si vanatorii,9 pici” si sute de astfel de jocuri…noi chiar am avut copilarie…chiar povesteam in urma cu 2 zile cu o prietena si incercam sa ne amintim ce frumoase erau timpurile acelea…ii compatimesc pe copiii din ziua de azi….copilaria lor e calculatorul care nu doar ajuta, ci si distruge…pacat k ei nu pot trai doar un sfert din ceea ce am trait noi!as mai dori sa te intreb ceva…cum se simte bunica ta?sper k mai bine!!!
28 Iunie 2008 la 0:12
Cat de frumoase erau zilele copilariei…vacantele pline de viata, joaca de dimineata pana seara…iar vizitele la bunici adevarate evenimente care si acum imi dau emotii…bucuria nu mai este aceeasi pentru ca bunica, cea care m-a crescut si m-a invatat sa pieptan papusile si sa le hranesc, cea care m-a invatat sa spun rugagiunea inainte de culcare, cea care a facut atat de multe pentru mine, nu mai este acolo in casuta ei cu parfum de levantica…Parfumul este acelasi, dar casa e pustie, peretii incep sa crape ici-colo, ceaiul nu mai fierbe pe plita, bunica nu ma mai intampina spunandu-mi “fetita mea”…macar mi-au ramas amintirile si acestea valoreaza mai mult decat toti banii din lume…mi-e dor de bunica…:(
31 Iulie 2008 la 14:20
Citesc cu nostalgie ce ati scris voi oameni buni, si ce ai scris tu Andreea.
Eu inca mai locuiesc acolo unde am copilarit, adica cu parintii mei, pe vechea straduta plina de amintiri acum. Si strada mea este bordurata si plina de masini parcate. Sunt copii pe strada, copiii celor ce am copilarit acolo dar si copiii “noilor veniti”.
Dar cat de schimbata e atmosfera…
Nu se mai vorbeste despre sotron, frunza, leapsa. Se vorbeste despre jocurile de calculator, telefoanele mobile mai mult sau mai putin moderne ale copiilor cu varste intre 10 si 15 ani, adrese de “mess”. Si mai ales se vorbeste despre iubita/iubitul fiecaruia, desi habar nu au ce inseamna asta.
Stau si ma gandesc cu dor in suflet la jocurile pe care le jucam: coarda, elasticul, sotronul, cazematele facute iarna si oamenii de zapada pe care ne chinuiam ore intregi sa ii facem cat mai mari, copacul in care ne cataram mereu si pe care noi il denumisem copacul segar (nici acum la 28 de ani nu stiu de unde am nascocit noi acest nume), la horele pe care le intindeam la tara in jurul unui foc de paie sub supravegherea bunicilor.
Acum la tara e pustiu. Si in vacante nu vezi pe ulitele prafuite decat praf, cate un caine ratacit si rareori un batranel ce merge agale sprijinindu-se intr-un toiag macinat de vreme…
Si ma intreb cu lacrimi pe obraz: Copilarie, unde esti…?
6 Noiembrie 2008 la 0:03
Eu ma intreb de ce, de cate ori merg la bunica la tara(la mamaia, asa cum ii zic de fapt), toate lucrurile mi se par din ce in ce mai mici?
Casa nu mai este asa de inalta…gardul pare mai subred…..Cu acestea parca m-am obisnuit, le-am acceptat, dar cu faptul ca si bunica pare din ce in ce mai mica…………nu ma pot obisnui inca.