Andreea Raicu ashram

Stresul in care traim ne face sa uitam cum e sa fii relaxat. Cand esti stresat, corpul devine tensionat si se contracta, respiratia devine neregulata, superficiala sau greoaie si instinctiv simti nevoia sa fii agresiv sau sa fugi de situatiile care ti-au creat aceasta stare. Uneori asta devine starea noastra naturala incat uitam cum e sa fii relaxat.

Exercitiile de respiratie, cele fizice de la inot, alergat, yoga, dans sau plimbari in parc, rasul sau chiar tipatul ne ajuta sa ne relaxam. Ajungem la o stare cu care parca nici nu am mai fi familiari.

In urma cu multi ani, intr-una dintre calatoriile mele in India, am fost la o sedinta de respiratie. Nu stiam foarte multe despre asta, dar cineva din ashram, fara sa-mi dea prea multe detalii, mi-a zis ca e o experineta incredibila, pe care trebuie neaparat sa o incerc.

Am incercat sa imi imaginez ce se va intampla avand in vedere ca urma sa petrec o ora si jumatate impreuna cu un indian despre care auzisem ca este “genial”.

Cu greu, am renuntat la toate scenariile pe care mi le-am imaginat si m-am dus la ora stabilita.

M-a intampinat cu un zambet cald, dar foarte rezervat si fara prea multe cuvinte. Singurul lucru pe care mi l-a spus a fost sa il urmez. Am mers pret de cateva minute. Curiozitatea mea era din ce in ce mai mare. Marturisesc ca m-a incercat si frica. Nu stiam unde mergem si ce urmeaza sa se intample, iar mintii mele nu-i placea deloc asta. Nu avea nici cel mai mic control.

Am ajuns in fata unei usi foarte solide. M-a invitat inauntru intr-o incapere mica, antifonata, si care avea o saltea pe jos pe care stateau doua scaune de meditatie. Ne-am asezat si am inceput sa stam de vorba.
Mi-a pus cateva intrebari, dupa care m-a rugat sa alerg foarte repede pe loc, cu genunchii ridicati, pret de cinci minute.
Mi s-a parut foarte ciudat pentru ca eu nu venisem la o ora de sport, dar n-am protestat si am inceput sa alerg in timp ce mintea mea urla continuu ca nu am ce sa caut acolo si ca totul pare o nebunie. Am ignorat-o si am continuat sa alerg…

Surprinzator, dupa primele trei minute deja nu mai puteam sa respir. Dupa cele cinci minute m-a rugat sa ma intind pe spate si mi-a explicat ca o sa ma apese destul de puternic in locurile in care obisnuim sa reprimam emotiile: in maxilare, plexul solar, anumite puncte localizate pe spate si multe alte zone in care habar nu aveam ca facem asta.

La prima apasare in plexul solar, am crezut ca voi muri de durere, senzatie care s-a manifestat printr-un urlet pe care nu am putut sa-l opresc. Era atat de incordata zona incat nici nu a atins-o bine ca am crezut ca lesin de durere. Acelasi lucru s-a intamplat si in cazul maxilarelor si a celorlalte puncte.
Le-a apasat pana cand in fiecare zona s-a creat spatiu si relaxare. Totul a durat 45 de minute, dar am crezut ca a durat cel putin cinci ore. Am simtit niste dureri cum nu credeam ca exista in cazul unor atingeri, chiar daca au fost mai apasate.

Dupa ce s-a terminat sedinta, mi-a sugerat sa merg intr-un loc in curtea ashramului, sa ma intind si sa petrec timp cu mine si sa vad ce simt dupa terapie.

Mi se parea ireal cum ma simteam. Traiam un milion de senzatii, de la durerea provocata de atingerile din timpul sedintei de respiratie, epuizare fizica si psihica pana la relaxare si o liniste interioara fantastica.

Era ceva ce nu puteam sa descriu.

L-am ascultat si m-am dus intr-un loc fara lume si m-am intins pe iarba. Sincer, nu as fi avut putere sa fac altceva.

Am stat trei ore nemiscata, trei ore in care nu mi-am mai simtit corpul, dar am simtit ca timpul a stat si nu pentru ca se petrecuse ceva rau, ci pentru ca asta se intampla cand esti complet relaxat.

Nu aveam amintirea constienta a unui corp relaxat. Cu siguranta traiesm asta undeva departe in copilarie, in perioadele din care acum nu am amintiri constiente. Ceea ce simteam dupa masajele pe care le faceam in mod contrant pentru relaxare si in urma carora credeam ca sunt relaxata nu facea nici cat zece la suta din ce simteam acum.

Cumva dadusem drumul la tot stresul si incordarea pe care le stransesem in corp de peste 30 de ani. Tuturor lucrurilor pe care le-am tinut in mine, pe care le-am reprimat si pe care mi-a fost frica sa le scot afara.

Nu suntem invatati sa ne exprimam emotiile, fricile si dorintele. Ne este frica sa nu fim respinsi, neiubiti, neacceptati, exclusi si atunci le tinem in noi si ajungem sa fim inghetati de propriile noastre emotii, ne simtim apasati si incordati sau pur si simplu fara chef si energie, iar ulterior ajungand sa somatizam si sa fim diagnosticati cu tot felul de boli de stomac, spate sau altele mult mai grave.

Strangem multe in noi, de la furie, tristeti si chiar bucurie de frica sa nu ii deranjam pe ceilalati cu resusitele noastre. Dati-va voie sa uitati la ce e inuntrul vostru, sa simtiti si sa impartasiti ce e acolo. Stiu ca e greu la inceput… si mie mi-a fost, dar poate vreti sa incepeti cu lucruri marunte pe care sa le impartasiti celor in care aveti incredere, sa fiti voi insiva in fata oamenilor care stiti ca va accepta si va iubesc indiferent de ceea ce faceti sau spuneti.

Nu va fie teama sa aratati ce e inauntrul vostru pentru ca doar asa va puteti elibera si veti ajunge sa fiti inconjurati de oameni care va iubesc pentru ceea ce sunteti, nu pentru ceea ce le dati sau aratati.

Viata e mult mai frumoasa cand e traita fara mastile in spatele carora am invata de mici sa ne ascundem in mod constient sau nu, din frica de a nu fi iubiti pentru ce suntem.

Asa ca faceti miscare, dansati cand simtiti sa dansati, plangeti cand simtiti sa plangeti, urlati cand simtiti sa urlati, radeti cu toata fiinta cand simtiti sa radeti cu toata fiinta… si faceti orice simte inima voastra sa faceti.

De multe ori, mintea va veni si va spune ca ati luat-o razna si nu puteti sa faceti asta; incercati sa o ignorati si va garantez ca viata voastra va fi din ce in ce mai frumoasa!

Va imbratisez si sunt aici pentru voi!