nu vreau sa fiu egala cu barbatii

Am fost crescuta de mica cu ideea ca trebuie sa fiu independenta, sa ma descurc singura, sa nu cer ajutorul nimanui pentru ca asta m-ar fi facut incapabila (dupa mentalitatea tatalui meu a carui voce suna si azi in capul mea, incercand sa-mi reaminteasca asta!) Din fericire, insa, am inteles ca lucrurile nu stau chiar asa.

Ce e drept, mi-a luat ceva timp pana sa inteleg si sa accept ca e ok sa ceri ajutorul celor din jur, sa primesti si, mai ales, ca e ok sa fii vulnerabila fara ca acest lucru sa te faca slaba.

E perfect adevarat ca toata presiunea pe care am pus-o pe mine de a lungul timpului si toate celelalte aspecte derivate din asta, m-au facut extrem de puternica si determinata, capabila si extrem se independenta. Nu pot sa nu admit ca toate aceste calitati m-au ajutat la nivel profesional, pentru ca tot ce am obtinut in viata se datoreaza determinarii si puterii mele de munca.

Da, am facut totul singura, fara sa cer sau sa accept ajurorul din exterior pentru ca avem de demonstat ca pot si ca nimic nu ma doboara. De ce?

Din doua motive:

  • Ideea generala este ca femeile frumoase nu sunt atat de “mobilate intelectual”, deci nu pot face prea multe. Plus ca de ce ar face-o? Pot obtine lucrurile mult mai usor, nu? E adevarat, dar aceasta afirmatie nu functiona in cazul meu. Nu rezonam cu ea plus ca mereu mi-am spus ca succesul bazat pe compromis nu valoreaza nimic. Deci voiam sa stiu ca ceea ce am e pentru ca pot sau merit, nu doar pentru ca sunt draguta si zambesc frumos.
  • Vocea tatalui mereu era vesnic prezenta si ma impingea de la spate mereu, la fel ca acea a mamei, care imi spunea ca totul trebuie sa fie impecabil, perfect si fara greseala.

Toate astea m-au transformat dintr-o femeie intr-o persoana extrem de masculina ca si abordare. Ajunsesem practic sa fiu un barbat intr-un corp de femeie.

Incet incet, fara sa imi dau seama m-au facut sa-mi pierd feminitatea si aici nu ma refer la cea fizica, de care sunt constienta ca a facut greu de crezut realitatea. Insa toate astea m-au facut sa fiu atat de independenta incat atunci cand un barbat se oferea sa ma ajute, chiar si la cel mai mic lucru, parca apasa pe un buton care striga “n-am nevoie”, iar in gand vocea tataului meu spunea ca asta m-ar face incapabila.

La un workshop, in urma cu cativa ani, in timpul unui exercitiu pe care il faceam cu un partener, am fost intrebata ce apreciez eu la mine ca femeie. Asta nu includea caracteristicile fizice. M-a luat prin surprindere intrebarea. Nu ma gandisem niciodata la asta. Primele lucruri care mi-au venit in minte si de care m-am simtit foarte mandra au fost ca sunt capabila sa ma descurc singura si ca am reusit sa realizez atat de multe in viata mea, dupa care au urmat inteligenta, independenta si determinarea. Cred ca la final am spuns ca apreciez ca am o capacitatea fantastica de a oferi si ca ma consider calda si foarte empatica, dar pe ultima nu sunt sigura ca am verbalizat-o. 🙂

Facilitatorul workshopului m-a auzit si, dupa ce am terminat, m-a intrebat care sunt caracteristicile care cred eu ca ar defini in barbat.

M-am blocat. Din nou nu ma asteptam la asta.

Mi-au venit in cap inteligenta, puterea, determinarea….

M-a oprit si m-a pus sa ma uit mai atent la ce am spus ca admir la o femeie si ce admir la un barbat. Erau aceleasi calitati. Nu m-am gandit niciodata ca ar fi ceva in neregula cu asta. Si nici nu e daca vrei sa fii intr-o competitie continua cu partenerul tau pentru cine castiga locul masculului in cuplu.

Tot n-am inteles. Eram total confuza pentru ca se spune ca atunci cand stii ca ceva e adevarat, dar cumva nu vrei sa admiti, mintea ta nu intelege.

“Toate calitatile pe care le-ai enumerat sunt caracteristice unui barbat, nicidecum unei femei.”, mi-a spus el foarte cald.

“Blandetea, dragostea, emotia, rabdarea, vulnerabilitatea, capacitatea de a primi… definesc, in general, o femeie!”, a continuat el.

Marturisesc ca acel moment m-a pus pe ganduri.

Vulnerabilitatea pe care nu o considerasem niciodata o calitate devenea dintr-odata ceva esential. Blandetea, rabdarea… intr-o societate in care femeia trebuie sau cred ca doar vrea sa demonstreze ca poate orice, ca e determinata , independenta, capabila, ca e egala cu barbatul.

A fost un moment important care a raspuns la multe dintre intrebarile mele si ale prietenelor mele legate de relatiile cu barbatii.

Cred ca a fost momentul in care m-am intrebat pentru prima oara daca vreau sa fiu egala cu barbatul meu? Pentru ca asta presupune sa fac nu numai lucrurile care mi se par mie potrivite, ci tot: sa car bagaje cot la cot cu ei, sa mut mobila in casa, sa repar masina, sa tai iarba in gradina…

Ei bine, eu nu vreau asta.

Eu imi doresc ca partenerul meu sa-mi ofere flori, sa-mi deshida usa la masina, sa ma protejeze, sa ma ajute sa car bagajele, sa-mi aseze scaunul, sa fie atent la nevoile mele, sa fie responsabil si sa aiba initiativa.

Imi doresc toatea astea nu pentru ca eu nu pot sa mi le ofer, ci pentru ca imi doresc sa le primesc de la un barbat.

Multi ani am trait cu frustrarea ca partrenerul meu nu le facea. Mi-a luat mult timp sa inteleg ca nici nu avea cum din simplul motiv ca nu il lasam.

Intalnesc foarte multe femei care traiesc acesta frustrare in continuare si de aceea am simtit nevoie sa scriu acest text in care sa va povestesc experientele mele.

Dragile mele, niciun barbat nu va va trata ca pe o femeie pana cand voi nu il veti lasa sa faca asta.

Stiu, traim int-o societate in care trebuie sa demonstram ca puteam si in care ne dorim sa crestem profesional, dar nu uitati de voi si de sufletul vostru.

La finalul zilei, suntem femei si ne dorim sa fim tratate cu dragoste, grija si atentie.

Foto: Alexandru Rosieanu