De ce nu ma marit

Ca sa intelegeti ratiunea acestei confesiuni trebuie sa aflati ca am 30 de ani. Intrebarea care a venit odata cu varsta asta e, desigur, de ce nu am trecut pe la ofiterul starii civile.

Nu ma marit pentru ca am multe lucruri de facut intre timp. Nu ma marit pentru ca sunt fericita.
Stiu ca sunteti multe ca mine: aveti un iubit, aveti un job, aveti o viata plina si aveti si foarte multi oameni foarte curiosi in jurul vostru. Care intreaba, cu aceste cuvinte sau cu altele, dar transmitand acelasi mesaj – “dar de ce nu te mariti, draga? Ce mai astepti?”

Cand ai implinit 30 de ani deja, lipsa unei verighete devine un handicap. E ca si cand nu ai fi intreaga. Ce conteaza ca esti fericita, ca razi, ca dansezi, ca mergi pe strada in pasi de dans pentru ca esti multumita cu viata ta, pentru ca ai tot ce ai nevoie si chiar mai mult decat atat.

Ce conteaza ca adormi linistita in bratele unui barbat pe care il iubesti si care te iubeste, ce conteaza ca ai calatorit pamantul in lung si in lat, ca citesti, ca ai curaj, ca schimbi zi de zi cate putin din lume si o faci mai frumoasa? Ce conteaza ca primesti flori mereu, ca toate gesturile frumoase le face pentru tine, ca te sprijina, te alinta, te gadila si te pretuieste barbatul care e indragostit de tine si de care esti indragostita?

Nu esti maritata, esti o ratata.

Bine, e o propozitie limita – poate nu chiar ratata, dar pe marginea prapastiei cu siguranta.

Eu am o relatie de trei ani jumatate. Nu mai tin minte cum era viata mea inainte de a-l iubi pe cel pe care il iubesc acum pentru ca am senzatia ca nici macar nu mai conteaza cum era. Era asa si asa probabil. Acum e mai frumoasa decat speram eu sa fie.

Sunt foarte norocoasa ca il iubesc pe omul asta si ceea ce imi umple inima de bucurie e ca nu il iubesc ca sa ma iubeasca si el pe mine, ci ca il iubesc pentru ca sunt fericita iubindu-l.
Ne intelegem, sufletele noastre se asorteaza, inima mea e zimtata exact cum e zimtata inima lui si pe pun in miscare una pe alta.
Semanam foarte mult. Am fost crescuti in familii asemanatoare, cu principii “old school”, dar atat, atat de pretioase – de parinti buni si drepti, fiecare dintre noi e mezinul (eu am o sora mai mare, el are un frate mai mare) – ne-au educat bunicii nostri fara tablete si televizor, ci cu jucarii de lemn si biciclete fara viteze, am invatat, ne-am facut fiecare un drum. Semanam chiar si fizic. Daca nu ne-am tine de mana si nu ne-am pupa toata ziua, cu usurinta am putea trece drept frati.

Dupa mai mult de trei ani, inca am emotii cand stiu ca urmeaza sa il vad. E cea mai mare fericire sa stiu ca o sa ajung langa el

Pentru ca am fost crescuti si educati la fel, ne e foarte usor. Nu trebuie sa ii explic deciziile pe care le iau pentru ca, in cele mai mult cazuri, ar face la fel. Nu trebuie sa ma lamureasca de ce asa si nu altfel pentru ca eu la randul meu as avea reactii similare. Zi de zi mi se confirma teoria (eu am cate o teorie despre orice) ca el e varianta mea masculina. Masculina si mai inalta, desigur!

Sigur ca in acelasi timp suntem si foarte diferiti. Eu sunt volubila, vorbesc mult, rad tare, sunt un om deschis. El e ermetic, meticulos, prevazator in relatiile cu oamenii. Nu vorbeste foarte mult.
Eu sunt pur sentimentala. Plang la filme. Plang si la cantece. Plangeam si la carti, dar ma abtin de fata cu el, ca intr-o zi m-a amenintat ca daca ma mai vede plangand cu capul in Anna Gavalda imi evacueaza biblioteca. (Nu pentru ca are ceva impotriva cartilor, ci pentru ca nu suporta sa ma vada plangand!)
El e rational. Pasii sunt calculati, nu am nicio teama cu el. Pentru ca stiu ca el ia cele mai bune decizii pentru noi. Sunt analizate, calculate, precise. Eu sunt mai… cu capul in nori. Sparg, trantesc, uit, pierd. El in aproape patru ani a spart un singur pahar. Aseara. Pentru ca il lasasem eu in locul gresit 🙂

Ceea ce e cel mai important insa e ca radem. Radem impreuna si unul de altul, radem de obstacole, de glume, de povesti. Ne scriem sms-uri siropoase, ne trimitem e-mailuri de dragoste, ne lasam liberi. Nu ne luam foarte in serios. Suntem bine.

Dar totusi, de ce nu te mariti, draga?

Si, fiind noi asa bine, eu cel putin o data la cateva saptamani aud intrigata, revoltata, curioasa, déjà plictisita intrebare “De ce nu te mariti?”.

Parintii nu ma mai intreaba saracii pentru ca le-am inchis gura in urma cu cativa ani. “Nu ma mai intrebati ca va anunt eu cand o fi. Ce e mai important, sa fiu maritata sau fericita? Fericita! Splendid! Atunci am inchis subiectul!”
Cu doamnele matusi ale tatalui e mai delicata treaba, dar cum ele ma intreaba de fiecare data cand vorbim la telefon tot de fiecare data si eu ma fac, elegant, ca nu aud.
Ma preseaza cu rochia alba ca cica le e teama ca nu mai prind momentul din cauza etatii. Ce pacaleala, sunt niste dame bine, le banuiesc ca vor prinde si botezul. Peste vreo zece ani, cand o fi.

Parintii lui… mai strecoara – cu o delicatete care ma frapeaza de fiecare data – cate o aluzie. Dar asa… pe departe… ca si cand ar pleca de la Bucuresti spre Constanta si ar lua-o pe la Botosani. Delicat, asadar, dar tot preseaza. Eu am spus ca sunt de moda veche, logodna lunga. Deci sa mute tunurile pe mezin!

Prietenii nostri la inceput mai faceau misto, acum s-au linistit. Cred ca le e suficient ca nu ne vad certandu-ne si ca nu ne aud reprosandu-ne unul altuia gustul painii si prioritatile (cum vad la atatea si atatea alte cupluri).

Cei care ma intreaba cel mai des de ce nu ma marit sunt insa noile cunostinte. “Cuuum, sunteti impreuna de trei ani, va intelegeti bine AI 30 DE ANI – asta suna mai apasat – si nu te mariti?”.

Pai nu, nu ma marit. Nu ma marit acum. O voi face la un moment dat. Dar acum am alte lucruri de facut. Vreau sa calatoresc. Vreau sa nu fiu stresata ca or sa incurce chelnerii vinurile la masa rudelor. Vreau sa plec in vacanta doar cu bagaj de mana.
Nu ma marit pentru ca sunt fericita, pentru ca sunt alergica la metale si ar fi greu sa port verigheta, nu ma marit pentru ca nu tin mortis sa fiu sotie, dar e musai sa fiu iubita (element predicativ suplimentar, nu nume predicativ), nu ma marit pentru ca stiu foarte multe sotii pe care certificatul de casatorie nu le tine in brate in locul sotului, care nu le mai tine in brate de mult, nu ma marit pentru ca stiu multe doamne carora schimbarea numelui de familie nu le-a schimbat si fata lunga si sictirita intr-una relaxata si entuziasta.

Nu ma marit pentru ca noi doi suntem o familie deja. Nu ma marit pentru ca vara, cand ies cele mai misto nunti, in weekend bate vantul. Si daca bate vantul noi plecam la mare sau in Gokceada, in Turcia, si acolo nu prea au biserici ortodoxe.
Nu ma marit pentru ca iubesc un barbat care deja mi-a dat mai multa implinire decat credeam ca e posibil. Nu ma marit pentru ca vreau sa aleaga in fiecare zi sa-i fiu alaturi. Nu ma marit pentru ca vreau sa aleg in fiecare zi sa-i fiu alaturi. Sunt mai fericita sa ne alegem in fiecare zi, decat sa purtam acelasi nume, dar sa fim atat de atrasi unul de altul ca o pisica infrigurata de un calorifer inghetat.

Am 30 de ani si nu sunt maritata. Dar sunt fericita! 😉