O prietena imi spunea ca este bolnava de gelozie. Ca acest “demon” o poseda sistematic si ca din cauza lui a esuat in prima casnicie si ca si cea de a doua a trecut prin niste hopuri, tot din cauza acestui “dar otravit”.

Gelozia este o forma de autoflagelare a mintii, o capcana pe care mintea si-o pune siesi. In subsolul ei se amesteca toate fricile si anxietatile. Teama obsesiva si exagerata de a nu-l pierde pe celalalt induce pana la urma un comportament distructiv care va duce, in final, la implinirea obsesiei : obosit si jefuit emotional, cel care este permanent suspectat de ceea ce nu a facut va depune armele si va parasi relatia.

Gelozia este un amestec de dragoste si ura. Este expresia neincrederii in celalalt sau in sine insusi.

Prietena mea stie ca este geloasa si recunoaste asta. Recunoasterea unei probleme este primul pas in solutionarea ei. Am retinut din confesiunea ei sincera ca sotul ei este un barbat “cumsecade”, ca nu are abateri de la traditionalele “norme” casnice – nu lipseste noptile si nu intarzie seara tarziu acasa, ajuta cand este nevoie la diverse sarcini casnice – dar veselia lui contagioasa si sarmul sau inepuizabil atunci cand povesteste ceva, in fata unui auditoriu feminin, o scot din minti.

Privirile si incantarea celorlalte femei in fata unui povestitor cu umor si harul zicerii ii tulbura mintea prietenei mele. Iar mintea ei scormonitoare si banuitoare fabrica imediat un scenariu dezastruos: il vede pe barbatul ei  in bratele femeii care, se vede de la o posta, il admira si ii soarbe cuvintele.
Asa cum si ea a fost fermecata, la inceput, de acest barbat care, in opinia ei, nu este deloc frumos, ci banal pana sa deschida gura.
Si ca sa fie tabloul complet, voi adauga faptul ca sotul ei are si o profesie care presupune oarece expunere si  relationare sociala: este avocat la o firma cu nume greu pe piata de profil din Romania.

Castiga multi bani, si cum este de asteptat, munceste mult pentru ei. De foarte multe ori, seara, cand ajunge acasa, aduce si un dosar doldora de hartii pentru procesul pe care urmeasa sa il solutioneze a doua zi. Privit din perspectiva timpului liber – extrem de putin – logic, nu are cand si cum s-o insele. Pentru ca si pentru el, ziua are tot 24 de ore.

Si totusi…

Ii controleaza, fara succes, telefonul (este parolat, desigur). Asculta pe ascuns, pe la usi, convorbirile acestuia, in casa.  Ii miroase gulerul camasii, sperand ca va detecta vreun miros strain. Cauta semne, probe, minciuni. Este intr-un hatis de suspiciuni, insa nu are nici certitudini si nici motive sa fie suspicioasa.
Insa demonul din mintea ei, pe care ea il hraneste zi de zi, o indeamna sa caute si sa tot caute. Asa a  facut si cu primul sot: dupa ce l-a hartuit sistematic, dupa ce i-a spus de sute de ori, ca “totul e doar in mintea ei”, el a plecat de acasa. Si nu s-a dus “la alta”, ci la maica-sa.  Si chiar daca ea realizat ca “demonul” din mintea ei e de vina si l-a rugat sa se intoarca acasa, el a zis “Nu”.

Simt gelozia ca un cutit care imi strapunge pieptul. Este o durere psihica atat de intensa, incat o simt la nivel fizic

spune ea intr-o confesiune la fel de dureroasa ca si trairile ei.

Prietena mea mi-a mai spus ca vrea sa se trateze de gelozie. Ca are nevoie, din cand in cand, de cineva care sa-i tempereze imaginatia.  Sa o traga de maneca atunci cand incepe “sa faca scene”.

Are nevoie de un sistem de alarma exterior, care sa o avertizeze.  Are nevoie de cineva care sa-i aminteasca ce a pierdut deja si ce urmeaza sa piarda. Culmea, este o femeie frumoasa si, din acest punct de vedere, nu are de ce se teme, pentru ca ea insasi starneste gelozia si invidia altor femei.

Eu cred ca nimeni, in afara de propria constiinta, nu o poate avertiza. Constientizarea si analiza propriilor ganduri si actiuni sunt singurele “arme albe” care pot anihila demonul numit “gelozie”. Daca aveti alte pareri, le astept aici.