Fiecare tacere vorbeste uneori atat de tare incat ti se pare ca poti sa simti fosnetul cuvintelor pe care el refuza sa le rosteasca. Iti trec pe langa urechi cu forta unui accelerat si lasa in urma, exact ca acelasi accelerat, doar praf. Tot ce nu ne spun barbatii, toate tacerile pe care le dau ca raspuns intrebarilor, dorintelor, nevoilor, viselor noastre, toate ascund adevarul pe care nu vrem sa il auzim. Ti-a tacut? Ai avut dreptate cand te-a durut!

Stii cand te uiti cu ochii mari, dupa ce ti-ai facut curaj sa rostesti o intrebare care te strangea de gat, si astepti un “Nu!” hotarat, care sa-ti redea linistea? “E adevarat ca…?”. “Nu!”. Si te-ai putea duce mai departe sa vezi daca au florile apa, daca s-a oprit masina de spalat, daca s-a lasat seara peste oras, ai putea face orice vrei tu.
Ai fi iar tu. Doua litere te-ar repune in functiune, te-ai misca libera, fara zalele indoielii legate de glezne, prin viata ta de zi cu zi. Doua litere care nu vin. Care nu au venit niciodata la fel ca alte mii de litere dupa care ai tanjit ca un orb dupa lumina. Si ca si el, vei fi murit in intuneric.

Te poti juca de-a naiva, dar recunoaste-ti macar tie: de ce nu ti-ar spune binele? Vestile bune nu raman niciodata nespuse. Doar durerile merg de mana cu tacerile.

Tu vrei sa auzi si nu auzi. Primesti priviri pline de compasiune, traducerea lasa a nedreptului “Hai sa nu vorbim despre asta!”. Stii cand tu vorbesti si doar se uita la tine, iti mangaie formal obrajii si tace cu un zambet placid in coltul gurii? Stii cand scrii si stergi si iar scrii si iar stergi si pana la urma ii trimiti cuvintele pe care i le-ai scris?

O zi intreaga stai cu ochii pe ecranul telefonului. Apesi F5 din zece in zece minute, doar, doar vezi in Inbox un mesaj nou. De la el. Si… nimic. Va veti intalni ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.

Tu nu te-ai sufocat, uite, pare chiar ca te descurci foarte bine. Respiri, pui un picior in fata celuilalt, unul dupa altul, iata, mergi, tii o geanta pe umar, te uiti in vitrinele magazinelor, dai fila cu fila dintr-o carte, desfaci o sticla cu apa, apesi pe ecranul telefonului, uneori chiar zambesti. Hai ca esti chiar normala, nu s-a intamplat nimic!

Ce atatea vorbe? S-a murit din secrete? Probabil ca da.

Pot sa fie intre doi oameni patru, zece sau patruzeci de ani. Tot ce nu se va spune intre ei e adevarat. Tot binele si raul. Toate tacerile confirma scenariile tale. Intuitia ta, gandul care te-a lovit in moalele sufletului, indoiala care a facut Pamantul sa nu se mai invarta nu vor fi contrazise de nimeni. Nu te va linisti, nu va cobori din confortul tacerii lui ca sa-ti confirme tie ca te-a ranit.

I-ar trebui curajul de a spune despre sine ca e un om care l-a ranit pe omul pe care il iubeste. Cine face asta ceva? Adevarul te-ar elibera, nu? Ai avea un singur scenariu posibil cu doua variante de continuare. Mergi in stanga sau in dreapta. Dar el nu te scapa de intrebari. Te lasa sa ratacesti bezmetica in toate directiile. Lipsa adevarului iti lasa deschise portile pentru o mie de cai, te plaseaza intr-un punct in care orice e posibil. Si cand orice e posibil, e posibil si cel mai dureros gand despre ce presimiti ca s-a petrecut. Si ai inghitit si ai tacut.

Mai mult decat cuvintele, insa, ne leaga aceste taceri! O sa il iubesti mereu pe cel care nu ti-a spus ca nu te iubeste. Pentru ca, nespundandu-ti, tu vei continua, in pofida tuturor tacerilor, sa speri ca, la un moment dat, la momentul din urma, o va face!

Ai invatat deja doua lectii. Asteptarea si rabdarea. La final, ramane, nu indiferenta, ci speranta.

“Si acum raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea. Iar mai mare dintre acestea este DRAGOSTEA.”

Epistola intaia catre Corinteni a Sfantului Apostol Pavel. Biblia.