Ma trezesc dimineata, deschid lap topul, verific casuta postala. Plec la birou, deschid computerul raspund la mailuri. Merg la intalniri, deschid lap topul, scriu. Ajung seara acasa deschid din nou lap topul si scriu pe blog, citesc comentariile voastre si daca e cazul mai raspund la cele cateva mailuri care au asteptat la rand toata ziua. Viata nostra e conectata la internet si usor usor vom ajunge sa traim numai prin asta. Am fost intr-o vizita acum cateva zile. Dupa ce am terminat de mancat, gazda s-a ridicat si s-a dus sa-si verifice mailul, copilul ei si-a deschis si el telefonul conectat la internet si recunosc ca acest exemplu l-am urmat si eu. Eram patru oameni intr-o incapere din care trei erau eram conectati la o alta realitate. Cum ar fi aratat tabloul acestei vizite acum cinci ani? Complet diferit. Am fi vazut aceeasi oameni, dar relaxati si fericiti ca pot schimabat pareri despre diverse lucruri. 

Am niste prieteni care atunci cand ajung acasa dupa o zi de munca ard de nerabdare sa intre pe bloguri sau mai stiu eu ce siteuri pentru a mai scrie cate ceva. Fiecare la randul lui, furat de mirajul informatiilor pe care le da sau le ia din aceasta cutie magica, pierde notiunea timpului si obosit dupa multe ore petrecute in fata computerului capituleaza in favoarea unui somn bun. Dar comunicarea cu cel de langa tine unde ramane? Discutiile dupa o zi grea la birou, lucrurile firesti care se intampla intre doi oameni care se iubesc unde sunt? Incercati sa va imaginati cum arata cei doi tineri ajunsi acasa dupa o zi grea, fiecare intr-o parte a casei cu computertul in brate comunicand cu altcineva decat cu cel cu care isi imparte viata. Cum vi se pare? Mie una nu-mi place deloc! 

Recunosc, internetul e o minune si sunt convinsa ca acum  nu am mai putea trai fara el, dar cred ca nu trebuie sa-l lasam sa-si faca loc in viata noastra mai mult decat e cazul. Eu una vreau sa fac lucruri firesti in continuare, sa ma bucur de oamenii cu care ma intalnesc si sa simt viata, dar nu prin intermediul cutiei cu ecran luminos. Nu vreau sa vorbesc cu mama sau cu iubitul meu prin intermediul maiului, nu vreau sa-mi serbez zilele de nastere pe nu stiu ce portal si nu vreau ajung sa fac dragoste pe net! 

Zilele astea mi-au trecut atat de multe povesti despre cupluri incat sincer am ramas fara cuvinte, si marturisesc ca rar ajung in situatia asta.

Un cuplu fericit, sau cel putin asa parea, cu un copil de 6 ani, se destrama. Din pacate, nimic neobisnuit pana aici, se intampla din ce in ce mai des in zilele nostre, Problema de abia de aici apare. El n-a plecat de acasa pur si simplu ci pentru ca undeva era asteptat o  alta mama a copilului lui in varsta de 5 ani. Cum vi se pare? Eu una sunt revoltata.

Ei bine, in descursul a doua saptamani am auzit patru astfel de povesti. Ce se intampla? S-a intors pamantul cu susul in jos? Au disparut principiile si valoriile? Nu mai exista limita? Atat de tare s-a devalorizat familia, casatoria? Nu mai exista incredere, respect?

Am fost crescuta cu niste principii de viata solide care se pare ca in ultima vreme isi gasesc cu greu locul in societetea asta urata uneori.

Din nou, sper ca aceste povesti sa fie doar cateva si eu sa fi avut ghinionul sa le fi auzit pe toate.

Am ajuns acasa. Obosita, m-am asezat pe canapea si am deschis televizorul in dorinta de a gasi ceva care sa-mi capteze atentia si sa ma relaxeze. Am butonat ce am butonat, dar nimic. Peste tot numai emisiuni in care invitatii isi varsau frustrarile, purtau razboaie,  reportaje si seriale greu de urmarit, dar  nu din cauza subiectelor prea complicate, stiri despre preotii vedetelor sau milioanele cheltuite pe mai stiu eu ce, reality-uri cu tot felul de personaje care nu spuneau nimic, doar umpleau timpul de emisie…am renuntat. Am luat o carte si seara mi-a fost mult mai frumoasa. Trist a fost a doua zi cand m-am uitat pe cifrele de audienta. Incredibil, dar adevarat! Ratingurile aratau altceva decat asteptam sa vad. Oamenilor, sau anumitor oameni, li s-au parut interesante emisiunile de care v-am povestit. E tare frustrant. Oare asta vrea sa vada mai toata lumea? Numai lucruri lipsite de continut, urlete si barfe? Eu sper sa nu. Eu inca mai sper sa fi fost doar o greseala.

In liceu mergeam cu autobuzul la scoala. Obisnuiam sa ma uit la oamenii de langa mine, sa-i privesc, sa le analizez expresiile, sa le observ gesturile, zambetele…din pacate, cei mai multi aveau privirile triste, lipsite de orice urma de bucurie. Acum fac acelasi lucru, dar din masina mea.  Ma uit in jur si vad alti oameni, dar cu aceleasi priviri triste si golite de entuziasm. Cineva spunea, viata e grea,iar oamenii nu mai au chef sa zambeasca si nici motive sa fie bucurosi. Eu nu sunt de acord cu aceasta teorie. Probabil ca veti spune ca nu sunt persoana cea mai indicata sa vorbesc despre asta (desi, credeti-ma, probleme sunt in toate casele fie ca sunt mari sau mici). Atunci va voi da un exemplu cat se poate de real: prietena mea din copilarie. Departe de a avea o situatie financiara linistitoare, cu multe probleme in plan personal si familial, era sau cel putin incerca sa fie mereu vesela si plina de viata. Un om de un pozitivism nemaintalnit si un prieten extraordinar cum rar gasesti. Reusea sa treaca peste toate momentele grele din viata ei, si credeti-ma erau al naibii de multe.

Pozitivismul te ajuta sa treci mai usor peste greutati, te face sa vezi lucrurile altfel, sa atragi oameni cu energie buna. Desi sunt opersoana pozitiva, marturisesc ca pentru o perioada si eu am uitat sa zambesc.Din pozitia asta lucrurile se vedeau altfel, iar oamenii ma percepeau diferit. Mi-am revenit. Ma bucur ca am inceput sa zambesc din nou.

Zilele trecute am iesit la plimbare in parc cu cainele meu, Max. Pe o banca la soare stateau tinandu-se de mana doi batranei (mi se pare duios sa-i numesc asa). N-am putut sa nu observ grija cu care el araja esarfa de la gatul ei sa nu raceasca. Mi-a palcut sa stau sa-i privesc. Recunosc ca sensibilitatea mea fata de oamenii in varsta se trage de la bunica mea care m-a crescut, care acum are 97 de ani si pe care o iubesc enorm. Dupa un timp cei doi s-au ridicat si au plecat la plimbare pe aleile parcului.Lucru rar intalnit…Cate astfel de cupluri ati mai vazut in ultima perioada? Cred ca nu multe…Din pacate, casatoria s-a devalorizat foarte tare in ultima vreme. Cuplurile nu mai rezista nici macar 5 ani. Familiile care din afara par perfecte se destrama usor. Toata goana asta nebuna si ritmul alert al vietii in care intram ne face sa uitam ce e mai important: sa traim si sa ne bucuram de viata. Totul se reduce la un mare TO DO LIST care te epuizeaza si care nu-ti mai da energie si stare pentru omul de langa tine. Sedinte, intalniri, team buidinguri, deplasari in stainatate, ore petrecute peste program, toate menite sa te departeze de omul de langa tine care si el la randul lui e la fel de ocupat. De curand, am aflat ca un cuplu de prieteni divorteaza. De ce? Nu se mai iubeau? Nu. Ajunsesera, de prea multa munca, sa nu mai aiba nimic in comun. Viata lor era acel TO DO LIST prea plin ca sa mai incapa altceva. Si nu e singurul exemplu.Oare nu poate exista un echilibru intre personal si professional? Oare e atat de greu? Sau poate dorinta de a fi cel mai bun si a avea cat mai multe e mai puternica? O fi. Dar oare cand ajungi sa ai si pozitia pentru care ai muncit atat , casa la care visai, contul din banca cu multe zerouri, masina pe care ti o doreai esti fericit? Esti fericit cu toate astea si singur, fara o persoana cu care sa le imparti? Nu cred. Bucuriile sunt mult mai frumoase atunci cand sunt impartite cu persoana iubita.Cei doi batranei pe care i-am intalnit in parc n-or avea ei tot ce-si doresc, dar cel putin cred ca sunt fericiti. Se au unul pe celalat.

Nu cu mult timp in urma un prieten drag mie a plecat dintre noi…un om minunat…un om cu un suflet extrem de bun…pe de o parte am fost foarte trista, dar pe de alta parte extrem de revoltata. De ce un om asa de bun si curat a trebuit sa plece atatde repede? De ce viata ni se pare ca e atat de nedreapta? De ce Dumnezeu face aceste alegeri? In functie de ce? Probabil ca nu voi intelege niciodata…cineva spunea ca Dumnezeu ii cheama la el pe oamenii extrem de buni pentru a le da o viata mai frumoasa acolo…nu stiu..stiu doar ca am fost foarte trista si am realizat trebuie sa ne bucuram de viata in fiecare zi. Maine poate nu o sa mai fie…eu nu mi fac planuri…cred ca ar trebui sa savuram fiecare clipa sau cel putin sa incercam sa o facem…nu stim niciodata ce planuri are Dumnezeu cu noi…