vreau sa fiu fericita

Vreau sa fiu fericita ! Intentia mea este sa fiu echilibrata. Vreau sa nu mai traiesc momente care imi dau existenta peste cap. Astfel verbalizam dorintele mele launtrice la primele sedinte de psihoterapie. Era si normal sa imi doresc fericire si echilibru, cand in acel moment traiam intr-o anxietate perpetua de cateva saptamani si cand, timp de cativa ani, ma intorceam in acelasi cerc, la depresie.

Inainte sa trec mai departe, vreau sa spun ca este primul meu material scris aici. Tin sa marturisesc din start ca tot ce voi scrie porneste din trairile mele, din intamplarile prin care m-a purtat viata, si desigur, din lectiile pe care le-am invatat, pana acum.

Revenind la dorinta mea de a avea o viata echilibrata, psihoterapeutul meu imi spunea: „Echilibrata cum? Ce inseamna, de fapt, ca vrei sa nu mai existe clipe ce te dezechilibreaza?”. Ii spuneam despre depresia anxioasa pe care o traiam, fara a sti ca are si o denumire stiintifica. Ii spuneam ca vreau sa fiu fericita, ca restul oamenilor. Ca viata e prea grea pentru mine, ca prea mi se intampla numai mie toate. Si ca, desigur, nu mai pot face fata. Ca ma simt coplesita.

  • As vrea sa fie liniste!
  • Adica?
  • Adica, sa nu mai vina toate de-a valma peste mine. Simt ca nu mai pot! Vreau sa fiu fericita! Vreau o viata echilibrata!
  • Adica scopul in viata este sa ai o viata echilibrata?
  • Da! Lina! Fara azi sus, maine jos!
  • Adica, in linie dreapta, cum se vede pe monitoarele de puls, cand moare un pacient, nu?
  • Nu inteleg ce vrei sa spui!

Nu intelegeam, desigur, ca imi doream o viata utopica. Si ca de fapt, nu acceptam viata cu de toate. Cu tot ce vine. Pentru ca viata aceea lina nu exista. Desigur, cand nu o ai, cand nu stii sa traiesti pentru tine, cand trebuie sa inveti sa te iubesti, cand viata trimite prea multe si nu stii cum sa le faci fata, iti doresti sa se opreasca aceasta cascada.

Repetam cu nesat, ca un copil intrebat ce vrea sa se faca cand va fi mare: Vreau sa fiu fericita! Scopul meu in viata era sa fiu fericita. Imi doream o viata echilibrata, dar acest echilibru sa vina dinafara. Sa fiu eu ”norocoasa” peste care vin doar fericirile. Sa nu mi se mai intample momente ce ma arunca in intuneric. Ca un copil, imi doream fericirea. Sa fie un dat.

Psihologul meu incerca sa imi spuna ca dorinta mea de a gasi fericirea trebuie modelata, bucata cu bucata. De la mic, la complet. Incerca sa imi spuna ca, de fapt, fericirea pe care o cautam, echilibrul pe care mi-l doream era opusul a ceea ce simteam si nu puteam gestiona. Cautam echilibrul sau linia dreapta, fara sus si jos, pentru ca nu stiam cum sa traiesc “susul si josul„ inerente in viata.

Si, pana la urma, cati dintre noi nu se simt coplesiti? Viata este alerta, stresul se tot construieste, viitorul poate parea nesigur, relatia de cuplu nu este deloc ca in filmele romantice, job-urile se pierd, copiii sunt neintelegatori, relatia cu parintii poate scartaie, problemele de sanatate ne dau vietile peste cap si toate se aduna. Ne uitam putin la ele. Sunt greu de rezolvat, asa ca, in speranta ca nu se ”prinde” nimeni (si mai ales ca nu ne prindem tocmai noi, in subconstient), indesam toate problemele, mici sau mari, toate emotiile, toate trairile, intr-un dulap. Si tot indesam. Nu luam la mana vechiturile. Nu scapam de tot ce ocupa spatiu degeaba. Si atunci, cand dulapul e doldora, scartie. Se rupe un raft. Ori se prabuseste cu totul.

Vreau sa fiu fericita! Pare simplu, nu? Pare ca, de fapt, asta trebuie sa rostim cu totii, ca pe o mantra, zilnic! Fericirea ar fi ca dulapul acela sa se curete singur. Ba nu, sa adune, cumva, numai pantofi frumosi! Or, nu se poate. Viata nu este despre fericire. Fericirea e scurta, e in momente mici, si pana cand iti dai seama ca esti fericita, clipa a trecut. Scopul in viata, as zice eu, dupa atatia ani de ”nefericire” este sa stim sa facem curat din cand in cand in dulapul acela. Si daca tot vorbim despre mobilier, sa nu uitam si de accesorii: sa ne privim in oglinda. Fie ea reala, fie ea inauntrul nostru.

Sa ne intrebam: traiesti pentru tine? Cum inveti sa te iubesti? Ce faci acum? Ce ai aruncat acolo, in intrunericul dulapului? Ceva ce te sperie? De ce te sperie? Este prea greu de dus? Ia o pauza, nu te incrancena! Pana la urma, nimeni nu scapa cu viata! Ia o pauza! Fa curat in dulap! Si daca nu poti, daca este prea mult, odihneste-te, macar! Si cand vine urmatorul ”sus-jos”, ca in viata, cand simti ca iti este frica, ca nu mai poti, ca esti singura, ca viata e urata, ca nu esti fericita, ca altii sunt mai impliniti, in loc sa le faci pe toate pachet si sa le indesi tot acolo, in rafturile grele, mai bine priveste-le in fata.

O vorba desteapta spune ca atunci cand nu mai poti, inveti sa te odihnesti, nu sa renunti. Daca depresia anxioasa s-a instalat deja, cum a fost si in cazul meu, este ceva mai complicat, pentru ca nevazand solutiile adulte, vezi o singura rezolvare: sa renunti, sa dispari, sa fugi!

Eu credeam ca daca fug, daca sunt departe de ”viata mea de aici”, daca sunt departe de probleme, daca pur si simplu nu as exista, ar fi mai bine. Privind inapoi, imi vine sa ma iau in brate si sa imi spun doar: cauta ajutor! Si mai ales, ajuta-te tu! Doar pe tine.

Daca te simti coplesita, daca simti ca nu mai poti duce ce ti se intampla, cauta macar sa vorbesti cu o prietena mai intai. Cauta mai intai sa vezi felurile in care tu te ne-iubesti. Cauta sa nu mai cauti fericirea. Cauta sa o iubesti cand apare, insa sa nu face un scop din asta. Viata este despre trait, cu fericiri sau nu. Viata nu este despre cel mai frumos si aratos dulap! Este despre dulapul in care tu stii ce ai pus, ce ai pastrat, ce ai asezat in ordine sau ce urmeaza sa primenesti.

Citeste si: Obiceiuri toxice la care sa renunti pentru o viata implinita

Foto: Guliver