3 ani de la Colectiv: De vorba cu Tedy Ursuleanu despre ranile de pe trup, dar mai ales de pe suflet

Monica Radulescu1
De Monica Radulescu
30 oct. 2018

Astazi merita trait pana la ultima picatura. Este gandul cu care Tedy Ursuleanu se trezeste in fiecare zi de trei ani incoace.

Incendiul din Colectiv, care a zguduit o tara intreaga si pentru care responsabilii refuza sa isi asume ceva, i-a lasat tinerei urme pe tot corpul. Au ramas si mai multe in suflet, ca marturie a celui mai greu moment din viata sa.

Insa Tedy este in fiecare zi mai optimista si mai recunoscatoare ca a primit o noua sansa. Pentru mine, interviul cu ea este inca o lectie ca viata inseamna aici si acum.

Cum erai inainte de incendiul din Colectiv?

Eram proaspat absolventa a Facultatii de Arhitectura si Urbanism ,,Ion Mincu”. Eram o visatoare, cu o pregatire in domeniul artelor, in cautarea unui job. Credeam ca menirea mea era sa las o mostenire artistica pentru prosperitate. Invatasem de la profesori inca din primii ani libertatea spiritului creator, puterea liberei exprimari, sinceritatea emotiilor si la ce sacrificii esti supus pentru a-ti indeplini telul.

Eram o persoana care se situa intre dorinta de exprimare fara granite si retinerea impusa de societate. Voiam sa fiu deschisa, dar in acelasi timp ma temeam de judecata celorlalti. Eram un om care facea destule compromisuri pentru a uita cine este cu adevarat si ce isi doreste. Ajunsesem chiar in punctul in care ma minteam singura ca ceea ce se asteapta de la mine e si ceea ce imi doream personal.

Lucrurile la care visam pana in momentul accidentului tineau strict de sfera personala, profesionala. Erau lucruri simple, practice. Voiam un job intr-un domeniu creativ, care sa-mi potoleasca, pe de-o parte, spiritul imaginativ, iar pe de alta parte sa-mi asigure micile placeri ale vietii, un bilet de concert, de teatru, un tatuaj, o excursie, etc. Imi doream foarte tare sa am un ,,membru de familie” patruped si permis de conducere pentru a ma deplasa mai usor in locurile pe care voiam sa le vizitez. Sa am timp sa fac exact ce imi place, sa calatoresc, sa pictez, sa citesc.

La 28 de ani crezi ca nimic nu te poate dobori, ca ai tot timpul din lume sa bifezi lucrurile importante pentru tine. Mai ai timp sa te distrezi, chiar si asa, in conditii minime de siguranta. Doar nu o sa ti se intample tie. Tu esti tanar, sanatos si invincibil.

Cum te-a schimbat accidentul?

Sunt o persoana mult mai asumata, nu mai caut multumirea celor din jur sau sa fiu acceptata cu orice pret. Si acum mi se spune foarte des, spre exemplu, ca mi-ar sta mai bine cu nu stiu ce coafura, fara ruj negru, sa ma imbrac mai colorat. Am acelasi raspuns de fiecare data: asta sunt. Imi aleg lucrurile care ma definesc, vreau in primul rand sa fiu mai ,,adevarata’’ cu mine, mai sincera, ca mai apoi sa transmit aceeasi energie mai departe.

Nu mi se pare relevanta culoarea hainelor sau a machiajului, faptul ca am ambele brate cu grefe de piele sau degetele amputate. Pe interior sunt acelasi om, traiesc aceleasi lucruri si nu stiu cum pot fi altfel decat in modul in care simt.  

Ce iti doresti acum?

Tot ce-mi doresc acum e de natura interioara, sa imi gasesc echilibrul indiferent de situatia in care ma aflu, sa accept ceea ce nu pot schimba mai usor, sa am forta si determinarea necesare sa nu renunt la visele mele. Sa fiu mai rabdatoare si mai intelegatoare. Sa imi depasesc limitele, fricile. Sa nu fiu niciodata multumita cu mine pentru ca intotdeauna se poate mai bine, iar eu sunt singura care imi poate pune piedici in evolutia personala.

Imi doresc ca oamenii sa inteleaga ca diferentele dintre noi sunt nesemnificative, ca suntem conceputi din acelasi aluat, raspundem acelorasi nevoi, ca am putea trai mult mai bine daca am accepta ,, adevarul fiecaruia” si nu doar pe al nostru. Timpul pe care il avem la dispozitie se scurge repede si poate daca am fi constienti de acest fapt am reusi sa-l valorificam mai bine.

Sa incercam sa fim mai buni unii cu altii, chiar daca nu primim acelasi raspuns inapoi si poate nu ar trebui sa tinem cont de lucruri atat de marunte cum sunt diferentele dintre noi, religia fiecaruia, culoarea pielii sau orientarea sexuala. Deci, raman o visatoare cu o lista lunnnnngaaa de dorinte atat de complicat de bifat.

Cat de important este sa ne bucuram de lucrurile marunte, aparent nesemnificative, si sa apreciem fiecare zi, cu tot ce aduce ea?

In momentul in care am realizat ce mi se intamplase, eram pe un pat de spital din Viena. Acolo mi s-a povestit ca nu am dormit doar o seara, asa cum percepusem acea perioada de coma indusa (de o luna si jumatate), ci venea Craciunul, iar noi eram departe de casa. Ca nu voi mai putea fi aceeasi niciodata.

Ca imi fusesera amputate sase degete si ca va trebui sa primesc ajutor constant de acum. Ca la ultimul concert la care participasem si-au gasit sfarsitul 63 de oameni (la momentul respectiv, decembrie 2015). Pe unii dintre ei ii cunoscusem, imi fusera prieteni, colegi. Ca puteam si eu sa fiu printre ei.

Faptul ca eram in viata, chiar si asa, cu o perioda de recuperare foarte mare in fata, era o mare sansa ce mi se oferise. Mi se daduse aceasta ocazie, timpul necesar sa fac lucrurile mult mai bine. Sa o iau de la capat. Nu puteam privi lucrurile diferit chiar daca in prima saptamana nu am putut vorbi din cauza operatiei de traheostomie sau ca am reusit sa merg din nou in 2 luni din cauza atrofiei musculare.

Am simtit-o ca pe cea mai lunga perioada din viata mea. Insa tot timpul imi spuneam ca va trece. In curand ma voi descurca din nou si voi face tot ce imi doresc. Mi-am tot repetat ca nimic nu dureaza la infinit. Ma gandeam ca asteptarea asta e mai placuta daca ma concentrez pe fiecare reusita in parte.

Prima din lungul sir de bucurii a fost cand am putut pentru prima data sa-mi pun sosetele singura, ce lucru banal. Cati dintre noi se gandesc dimineata dupa ce se trezesc, ca sunt atat de norocosi ca pot face acest lucru? Imi pot pune sosetele singur, ce reusita! Pentru unii dintre noi chiar este.

Multi dintre noi se lasa dusi de val si se enerveaza la cele mai marunte lucruri. Cum facem sa fim optimisti?

Sunt uimita cat de tare ne preocupam de trup si cat de putin de partea noastra interioara. Cate produse  folosim: pentru albirea dintilor, netezirea parului, tratamente corporale s.a.m.d. In schimb, neglijam cu desavarsire ce ne defineste cu adevarat, caracterul personal, modul in care gandim, actionam.

Facem tot mai multe lucruri care TREBUIE si tot mai putine lucruri pe care ni le DORIM. Ne-am indepartat de la natura noastra. Ne cunoastem din ce in ce mai putin si suntem tot mai interesati de ceea ce se vede, nu de trairile personale.

Ne enervam pentru ca ne-am pierdut echilibrul. Ne-am indepartat de la esenta si nu stim sa mai comunicam cu partea noastra sensibila. Pana la urma sunt singura persoana care ma cunosc cel mai bine si cea care se poate ajuta, totul porneste de la mine. Intreaba-te ce conteaza cel mai mult pentru tine si nu te abate de la drumul tau.

Are sens sa ma supar pe cel de langa mine doar pentru ca nu ma intelege? Ce rezolv cu o astfel de reactie? Ma ajuta cu ceva? Am timp sa-l irosesc enervandu-ma sau stand suparat? Timpul meu e scurt si vreau sa mi-l petrec cat mai frumos posibil. Daca pot repara ceva din ce m-a suparat cu atat mai bine, daca nu, accept situația si trec mai departe. Cam atat de simplu poate fi.

Ce inseamna sa traim viata cu adevarat?

Pentru mine inseamna sa fiu sincera, cu mine in primul rand, dar si cu ceilalti. Inseamna sa fiu suficient de responsabila pentru alegerile pe care le fac, sa cunosc consecintele acțiunilor mele si sa-mi asum fiecare decizie in parte. Sa imi accept trecutul, sa-mi recunosc greselile, limitele, fricile.

Sa traiesc in prezent, bucurandu-ma de fiecare lucru in parte atunci cand se intampla. Sa incerc sa imi pastrez constiința cat mai treaza si sa inlatur toate obiceiurile automate care s-au inradacinat in existent. Sa ma implic total in ceea ce fac si sa o fac cu inima deschisa. Sa ofer ceea ce as dori sa primesc in schimb.

Foto: Arhiva personala