1Pot sa identific tipare. Pot sa numesc triggeri. Pot sa explic de ce reactionez cum reactionez, de unde vine, ce mecanism e activat, ce rana e atinsa. Pot sa spun cand evit si cand “fac munca”. Uneori am impresia ca vorbesc mai fluent despre mine decat despre orice alt subiect din lume. Inclusiv cu terapeutul meu, care cred ca uneori e sincer impresionat de cat de bine imi fac temele.
Ce mi se pare cel mai straniu este ca, pe masura ce am devenit mai buna la a ma citi, am devenit mai putin capabila sa ma surprind. Totul trece prin filtrul asta cognitiv, prin grila asta de interpretare in care nimic nu mai e pur si simplu ce este, totul trebuie inteles, decodificat, asezat intr-o schema mai mare despre cine sunt eu si ce inseamna asta despre mine. Ca si cum fiecare emotie ar veni cu o fisa tehnica atasata, fiecare reactie ar avea nevoie de un manual de utilizare, fiecare conflict ar trebui tradus intr-un limbaj suficient de elegant incat sa nu mai doara atat de tare.
Si nu spun asta ca o critica la adresa introspectiei, pentru ca stiu cat de mult m-a ajutat. Doar ca exista un moment subtil in care introspectia incepe sa semene cu o forma de control, in care nu mai observi ce simti ca sa te intelegi mai bine, ci ca sa nu te mai lasi surprins de nimic. Sa nu-ti mai scape nimic. Sa nu mai existe spatiu pentru haos, pentru reactii brute, pentru emotii care nu sunt inca formulate corect.
Daca sunt obosita, e burnout.
Daca sunt iritata, e dezregulare.
Daca nu raspund imediat la un mesaj, fie imi protejez limitele, fie evit intimitatea.
Daca sunt trista, e un proces.
Daca sunt fericita, ma intreb cat o sa dureze.
Uneori am impresia ca limbajul asta ne-a facut mai sofisticati emotional, dar si mai fragili.
Ca ne-a invatat sa ne protejam atat de bine, incat am ajuns sa traim intr-un fel de vitrina psihologica, in care totul e atent etichetat, dar nimic nu mai e atins cu adevarat. Stim sa spunem ce ni se intampla, dar nu stim intotdeauna ce sa facem cu ce ni se intampla. Stim sa descriem rana, dar nu stim cum sa stam cu ea fara sa o transformam intr-un discurs.
Si poate ca asta e ironia cea mai mare: ca avem mai mult vocabular ca niciodata pentru lumea interioara, dar mai putina toleranta pentru disconfortul ei real. Vrem sa fim constienti, dar nu vulnerabili. Vrem sa fim lucizi, dar nu neaparat implicati. Vrem sa intelegem tot, dar fara sa ne murdarim prea tare emotional in proces. Totul are o eticheta. Totul are o explicatie. Totul are un cadru teoretic.
Si da, constientizarea e progres. Doar ca, la un moment dat, constientizarea mea a inceput sa semene mai mult cu supravegherea. Ma observ non-stop. Ma monitorizez. Ma corectez in timp real. Imi pun subtitrari interne la fiecare reactie emotionala, ca si cum as trai intr-un document Google deschis permanent, in care versiunea mea “mai buna” face sugestii. Imi auditez gandurile. Imi verific reactiile. Imi pun singura note de subsol. Si e epuizant.
Practic, am confundat responsabilitatea emotionala cu performanta emotionala.
Nu mai e suficient sa simti ceva, trebuie sa o faci frumos, corect, constient, cu toate conceptele la purtator. Sa nu fii prea mult. Sa nu fii prea putin. Sa nu fii reactiv. Sa nu fii defensiv. Sa nu fii proiectiv. Sa nu fii nimic din ce ar putea fi interpretat gresit de o instanta imaginara din capul tau care joaca rolul de public, juriu si terapeut in acelasi timp.
Si in tot acest proces, am pierdut ceva foarte simplu si foarte uman: dreptul de a fi confuzi, de a nu sti exact ce ni se intampla, de a reactiona imperfect, de a ne da seama abia dupa. Dreptul de a trai lucrurile inainte de a le explica. Dreptul de a fi persoane, nu proiecte de dezvoltare personala.
In momente in care ar fi nevoie de actiune, noi suntem ocupati sa ne intrebam daca ce simtim e valid, daca modul in care reactionam e sanatos, daca nu cumva proiectam, daca nu cumva retraumatizam, daca nu cumva repetam un pattern. Suntem atat de preocupati sa nu gresim emotional, incat ajungem sa nu mai facem nimic.
Nu cred ca terapia e problema. Nici introspectia. Nici limbajul in sine. Cred ca problema apare cand limbajul devine un substitut pentru viata. Cand explicatul inlocuieste traitul. Cand a sti de ce suferi devine mai important decat a vedea ce faci cu suferinta aia. Am avut momente in care mi-am dat seama ca pot sa descriu perfect un conflict, dar nu pot sa il duc. Pot sa il analizez impecabil, dar nu pot sa stau in el fara sa fug in meta. Pot sa spun “asta imi activeaza rana de abandon”, dar nu pot sa spun “mi-e dor de tine” fara sa imi tremure vocea. Pot sa vorbesc despre vulnerabilitate, dar sa evit intimitatea reala cu o eleganta demna de balet.
Si la un moment dat m-am intrebat: nu cumva am devenit foarte buna la a ma intelege si destul de deficitara la a „ma trai”?
Cred ca ceea ce ma oboseste cel mai tare nu este munca in sine, ci sentimentul ca sunt mereu intr-o versiune intermediara de mine, niciodata suficient de buna pentru a fi traita fara corecturi. Ca exista permanent o instanta mai „evoluata” undeva in viitor care ma judeca din prezent si imi spune: aici mai ai de lucru, aici mai ai de procesat, aici mai ai de vindecat. Si ca pana nu ajung acolo, la versiunea aia idealizata, nu am voie sa ma relaxez in cine sunt acum. E un fel de amanare emotionala continua. Ca si cum viata reala incepe abia dupa ce termin cu mine. Doar ca acel „dupa” nu vine niciodata.
Chiar daca in 2026 am decis ca nu-mi mai pun rezolutii, fac o exceptie. Anul asta nu mai sunt atat de interesata sa lucrez la mine. Nu pentru ca as fi “gata”. Doamne fereste. Ci pentru ca simt nevoia sa cobor din cap si sa intru inapoi in corp, in relatii, in decizii imperfecte, in reactii care nu sunt optimizate, in conversatii fara disclaimere emotionale. Vreau mai putin self-monitoring si mai multa prezenta. Mai putine etichete si mai mult contact. Mai putin “ce inseamna asta despre mine” si mai mult “ce fac acum cu asta”.
Poate ca maturitatea nu e sa intelegi tot. Poate e sa poti trai lucrurile fara sa le transformi imediat in studiu de caz. Sa nu iti mai traduci fiecare emotie in limbaj terapeutic, ca si cum ai avea nevoie de aprobare interna pentru a simti ceva. Poate ca adevarata munca nu e sa te explici mai bine, ci sa te lasi vazut mai mult. Fara subtitrari. Fara analiza in timp real. Fara versiunea din capul tau care sta in colt cu un clipboard.
In 2026, vreau sa fiu mai putin corecta emotional si mai vie.
Mai putin constienta si mai curajoasa. Mai putin preocupata de cum arata procesul meu si mai interesata de ce fel de viata construiesc efectiv din el.
Poate ca miza nu este sa ne oprim din a ne intelege, ci sa nu ne mai luam atat de in serios in acest proces. Sa nu mai transformam fiecare emotie intr-un eveniment existential, fiecare reactie intr-un diagnostic, fiecare ezitare intr-un semn ca ceva e in neregula cu noi. Poate ca unele lucruri nu trebuie rezolvate, ci doar traversate. Poate ca unele stari nu sunt mesaje, ci pur si simplu stari.
Si poate ca maturitatea emotionala nu arata ca un discurs perfect despre sine, ci ca o capacitate de a ramane prezenti in propria viata chiar si atunci cand nu avem inca toate raspunsurile.
Si sincer, asta mi se pare un upgrade mult mai interesant decat orice versiune “imbunatatita” de self.
Foto: Pexels
