Craciun pentru oamenii singuri

Pe cat de frumos e ambalata sarbatoarea Craciunului la televizor, pe atat de grea e ea pentru oamenii singuri. Pentru bunicii care nu mai au nepoti si nici copii. Care nu mai au pe nimeni.

Nu stiu daca stiti sau nu, dar eu am fost crescuta de bunica mea. E icoana copilariei mele pentru ca de la ea am invatat sa merg, sa citesc, sa rad, sa aleg binele de rau, de la bunica mea am cele mai bune lectii si marturii de dragoste si de putere.
Sigur ca i-am avut alaturi si pe parintii mei, dar bunica este sufletul care m-a facut ce sunt azi. Fara ei, fara bunicii nostri, nu am exista. Deloc! Nu e zi in care sa nu ma gandesc la ea si sunt recunoscatoare pentru tot timpul pe care l-am petrecut impreuna. Imi lipseste, as vrea sa o mai vad, sa o mai ascult… Ea exista acum doar in gand.

Cum ar fi daca ar fi…

Stop cadru: imaginati-va ca sunteti intr-o tara straina unde nu cunoasteti pe nimeni. Unde nimeni nu va saluta, nu va spune “Ce faci?”, unde nu aveti pe cine sa intrebati unde e posta sau cat e ceasul. Imaginati-va cum v-ati simti daca v-ati impiedica de covor, ati cadea langa pat si nu ati avea cum sa ajungeti la telefon ca sa sunati la salvare.
Si ati sta acolo, intinsi pe covor, cu o durere cat o gheara care va strange inima ca intr-o menghina… “Cum ma ridic de aici?”.

Stiti ce e singuratatea? Singuratatea e ceea ce traiesc zi de zi batranii ramasi fara copii si fara copiii copiilor lor, fara familii. Nu intamplator am scris despre bunica mea si despre singuratate. Ceea ce v-am rugat sa va imaginati este realitatea crunta a sute de mii de batrani. Ei nu traiesc intr-o tara straina unde nu cunosc pe nimeni.

Sunt batrani pe care 365 de zile pe an nu-i intreaba nimeni ce fac

Batranii comunitari – oameni in varsta care nu au familii – traiesc in tara aceasta, in tara in care s-au nascut si si-au dus viata si totusi nu le spune nimeni “Ce faci?”, nu au pe cine sa intrebe unde e posta sau cat e ceasul.
Cad adesea, sunt bolnavi si fragili si nu exista nimeni pe lumea asta care sa-i ridice. Traiesc rau, manaca rau, asteapta finalul ca pe o salvare, le e teama, ii doare si le e foame.

Multumirea fata de noi insine

De ani de zile incerc sa-i ajut pe cate de multi dintre acesti oameni. De Paste si de Craciun – cand noi nu mai stim cum sa burdusim frigiderul – ei se multumesc cu aceeasi paine de toate zilele. Sunt mai mult de sapte ani de cand le-am cerut ajutorul prietenilor mei ca sa le facem acestor oameni sarbatorile… sarbatori!
Strang bani, fac pachete cu alimente si merg si le duc unor batrani comunitari.
Nu stiu daca va puteti imagina cat inseamna pentru ei acest gest.
In primul rand sunt uimiti ca cineva le bate la usa. Cand ii intreb ce fac, in cele mai multe cazuri doar ma privesc si multumesc…
Nu sunt obisnuiti sa ii pese cuiva de ei. Sunt momente prea intime ca sa le pot reda, au acesti oameni o demnitate incredibila, care ma obliga sa nu-i privesc ca pe niste victime, ci ca pe niste luptatori asa ca nu o sa dau nici nume, nici mai multe detalii despre ceea ce simt cand ii vad.

Mai tarziu e uneori prea tarziu!

Ce vreau insa sa va spun este ca trebuie sa va amintiti de bunici! De bunicii vostri, de bunicii pe care ii aveti inca langa voi sau de cei care au plecat putin.
Nu ii ignorati, nu amanati sa ii vedeti, sa le vorbiti, sa le duceti ceva de mancare, sa ii ascultati. Sunteti prea grabiti, asa e? Aveti prea multe pe cap, trebuie sa ajungeti la cumparaturi si la sala si la bere si in club, nu? Trebuie sa faceti bagajele pentru vacanta de iarna si asta va ocupa tot timpul si toti banii, stiu! Sunati cand va intoarceti, asa ati planuit?
Dar daca nu mai aveti pe cine suna? Daca vi se ofilesc radacinile pana va intoarceti de pe partie sau de pe plaja? Daca mama voastra ramane fara mama? Daca tatal vostru ramane fara tata? Bunicii sunt batrani… Ne scuzam ca nu ajungem sa-i vedem pentru ca nu avem timp. Credeti ca ei au timp? Nu au. Nu mai au.

Copiii fara radacini

Nu uitati de batranii acestia. Nu uitati ca exista si alti batrani, si mai singuri, si mai bolnavi. Batranii comunitari sunt o sarcina pe care o avem fata de noi insine. Nu e o optiune, e o datorie! Cautati-i, ii veti gasi imediat. Nu au nevoie de mult: luati-le paine, oua, intrebati-i ce fac, strangeti-le mana. O sa vedeti ca au maini reci. Uitati-va in ochii lor. E greu, stiu.
Dar o sa vedeti acolo o lumina pe care o vedeati cand erati mici si langa voi nu erau nistre straini, ci bunicii care va vegheau mereu si va imbracau si va inveleau si va taiau painea in felii suficient de mici cat sa puteti musca din ea. Va dati seama, ne-au dat mancarea in gura, lingura cu lingura, pana ne-am inzdravenit, ne-am facut mari si nu am mai avut timp de ei…
Fiti buni de Craciun. Gasiti-va timp pentru cei care nu mai au timp, hrainiti niste batrani flamanzi, alungati durerea oamenilor singuri, cereti-va iertare de la bunicii vostri pentru ca si daca nu mai sunt aici, ei sunt acolo.
Au plecat putin si se intorc din cand in cand in gand. Batranii comunitari ai nevoie de noi.