De ce uitam atat de usor cat suntem de norocosi?

Cristina Tudor1
De Cristina Tudor
15 mai 2020

Nu stiu de ce suntem facuti asa si de ce ne este atat de usor sa uitam tot binele, frumosul si norocul cu care suntem binecuvantati.

Trecem prin momente grele acum si rabdarea ne este pusa la incercare. Pandemia si izolarea aduc situatii tragice pentru multi: oameni care se lupta sa traiasca, afaceri distruse, locuri de munca pierdute, sanse ratate, izolare in conditii greu de suportat, violenta in familie accentuata de izolare.

Se intampla multe lucruri cu adevarat urate pe lumea asta si pentru simplul fapt ca nu ti se intampla tie ar trebui sa te simti recunoscatoare, desi poate ca suna un pic egoist.

„- De ce crezi ca problemele tale sunt mai mari decat ale tuturor celorlalti?
– Pentru ca sunt ale mele”, spunea Ally McBeal.

Fiecare persoana are propriul univers. Fiecare traieste diferit si intelege diferit aceeasi situatie. Cu totii avem ceva in comun: abilitatea de a elimina complet din peisaj toate acele lucruri pentru care ar trebui sa ne simtim norocosi.
Avem acest „talent” complet inutil si extrem de daunator de a pierde din vedere toate lucrurile bune care ni se intampla, toti oamenii minunati care ne inconjoara, toate avantajele pe care le avem sau le putem avea.

Se spune ca oamenii se obisnuiesc cu orice. Si cu binele, si cu raul. Daca de rau ne amintim cat se poate de des si il pomenim de fiecare data cand avem ocazia, cu binele ne obisnuim atat de mult ca il uitam de tot. Ca si cum n-ar exista, desi e acolo, in fata noastra.

Am postat pe Facebook cateva fotografii pe care le-am facut aproape de casa. Pasari, flori, raul din apropierea casei si diverse alte chestii banale.

Banale pentru mine. Mi-a scris o cunostinta ca sunt norocoasa. In perioada in care atat de multi oameni stau inchisi intre patru pereti si viseaza la o gura de aer proaspat, ce am eu aici e o forma de noroc, desi a trebuit sa-mi spuna cineva asta, ca eu nu m-am prins. De cand cu izolarea, am tot repetat „Bine ca macar stam la curte”. Era de fiecare data o incheiere dupa un lung sir de vaicareli ca m-am plictisit, ca ma simt ca un hamster, ca as vrea sa merg la mama, ca vreau sa merg la munte, ca vreau sa ma intalnesc cu prietenii si altele pe aceeasi tema. Am rostit de multe ori cuvintele astea ca pe o nota pozitiva dupa lungi lamentari, dar pana acum nu le-am dat valoarea pe care o au de fapt.

Citeste continuarea pe Eva.ro.

Foto: Unsplash.com.