1Prietenii pierduti si prieteniile pierdute nu sunt totuna. Am simtit diferenta si n-am stiut sa o articulez pana de curand, am inteles-o abia atunci cand am simtit ca uneori mi-e dor de oameni si alteori mi-e dor de relatii. De spatiul pe care noi noi doi l-am creat impreuna.
Asta nu inseamna ca oamenii si relatiile nu sunt la fel de importante, doar ca atunci cand ma gandesc la spatiul dintre noi doi ma pot recunoaste si pe mine, devine despre noi, nu doar despre tine.
Sunt prieteni de care mi-e dor, doar de ei, nu neaparat de relatia noastra. Pe care ii admir in continuare si ii privesc de departe, fara sa simt sa ma apropii din nou. Nu as sti cum sa o fac, relatia mi-a fost grea insa ei raman niste oameni admirabili, importanti si niste repere pentru mine.
Sunt prieteni de care nu mi-e dor deloc, am luat-o in directii atat de diferite incat simt ca as cunoaste pe cineva complet nou acum, simt ca nu a mai ramas nimic sa ne lege, si e ok asa.
Apoi sunt relatii de care mi-e foarte dor, spatii create impreuna in care ne amestecam si formam ceva ce nu mai era doar eu si doar tu, era spatiul nostru, unde ne recunosteam unul pe celalalt si pe noi insine, unde stiam ca doar eu sau doar tu nu putem avea ce avem impreuna.
Cam pe acolo cred ca traieste o relatie autentica, vie, intre doi oameni. In chimia aparte care se creeaza, imposibil de replicat intre mine si altcineva, intre tine si altcineva.
Ma rog, ma pierd in povesti de dragoste 🙂
Am pierdut prietenii de-a lungul vremii, si fiecare pierdere s-a simtit diferit.
In ultima vreme am pierdut oameni care n-au avut incotro si m-au lasat pe drum. Ce vreau sa spun cu asta? Ca drumul lor a devenit dedicat pastrarii directiei si ideii despre drum. Spatiul comun dintre noi doi s-a micsorat incet incet, si atat de mult incat le-a devenit strain, invitatia mea la relatie – o provocare care ii facea sa se simta stingheri.
Eu i-am vazut de neclintit in a mentine status quo-uri interne, m-am speriat pentru ei deseori, gandind ca fac compromisuri grele, stiindu-i buni si capabili sa traiasca bine, sau asa cum defineam noi impreuna binele.
Referintele insa se schimba, iar ei au iesit din relatie si eu am ramas simtindu-ma abandonata. Mi-a luat timp sa inteleg ca n-au putut sa faca altfel, sa pricep ca spatiul dintre noi doi devenise incomod, sau poate doar comod pentru mine, poate chiar necesar pentru mine? M-am intrebat daca am devenit egoista, daca am incetat sa il iau in considerare pe celalalt, m-am simtit inlaturata, abandonata sub pretextul motivelor invocate.
Am inteles insa ca pe sub argumentele lor e un adevar cu mult mai profund si mai trist: nu ma mai potrivesc alegerilor lor, am devenit incomoda, iar spatiul nostru – de care eu ma leg si pe care il tot aduc in discutie, se minimiza de fapt de multa vreme, pana a ajuns sa nu mai fie deloc.
Intimitatea noastra devenise secundara, eram iubita si incomoda in acelasi timp.
Si oricat ti-ar placea pantoful, daca ai o pietricica in el, trebuie sa te descalti.
Mi-a fost si rusine de mine, cu mine. Pentru ca n-am putut mai mult, pentru ca nu m-am largit cat era necesar, n-am facut suficient loc. Mi-a luat timp sa inteleg ca spatiul dintre noi doi era unul comun si ca amandoi aveam responsabilitati acolo, nu doar eu.
Am avut nenumarate puseuri de a compensa si de a aduce eu ce lipseste, si doar varsta si experienta care a venit o data cu ea m-au oprit din incercarea de a salva singura relatia.
O prietenie presupune doi oameni si un spatiu comun. Daca unuia nu-i mai e suficient, sau daca se simte inghesuit, sufocat, strivit, indiferent care dintre noi e in situatia asta, putem sa iesim din impas doar impreuna.
Doar creand sens laolalta, nu fiecare separat. Prietenia noastra inseamna un amestec si creeaza ceva unic, ceva ce oricat ne-am dori, nu putem proteja singuri. Atunci apare tragedia, in disperarea de a avea inapoi ceva ce nu pot face doar eu sa existe, are nevoie de noi doi impreuna. Si ma doare tot ce simt: abandon, rusine, vina, furie, tristete, toate amestecate.
Cateodata pierderea unui prietenii este comparabila cu pierderea unei relatii romantice importante, si aduce cu sine procese interne foarte importante si subtile. Prietenul meu si spatiul nostru erau refugiul meu mai ales atunci cand ma desparteam de cineva drag, iar acum simt ca imi pierd chiar acest refugiu.
Aducem prea putin in discutie suferinta pierderii prietenilor. Cei care ne erau umar pe care sa plangem, resursa, consolare, poate hazul de necaz, telefonul de la miezul noptii.
Cateodata, insa, oamenii o iau pe cai diferite si ne pierdem unii pe altii pe drum, iar asta provoaca foarte multa suferinta „incurcata”.
Poate ca nu putem salva relatia, poate ca am pierdut un prieten.
Si totusi ramane ceva de facut: putem sa ne lasam sa simtim relatia cu adevarat, sa ne aducem in spatiul nostru chiar si singuri, insa responsabili. Daca e necesar, sa redeschidem o discutie, sa nu lasam liniste peste datoria pe care consideram ca o avem.
Sau sa ne luam ramas bun de la celalalt, chiar si doar pe dinauntru. Sa inchidem cercul prieteniei noastre cu un zambet, poate o lacrima si cu respect pentru ce a fost.
Daca treci printr-o pierdere importanta, vino la The Hive. Suntem un grup de terapie si sprijin orientat pe traversarea perioadelor de suferinta. Afla mai multe pe www.thehivecommunity.ro
Foto: depositphotos.com
