Ce mi-ar fi placut sa aud de la tata

relatia cu tata
Avatar1
De Andreea Raicu
7 iun. 2019

Tatal joaca un rol foarte important in viata unui fete. Cu toate acestea, eu nu obisnuiesc sa vorbesc foarte mult despre tatal meu.

As putea incropi o lista foarte lunga de motive pentru care nu o fac, dar adevarul este ca intotdeauna aceasta parte a vietii mele mi s-a parut prea personala si nu am simtit sa o aduc in discutie in mod public.

Zilele trecute, cand le intrebam in redactie pe fete despre ce sa mai scriu pe blog, colega mea, Roxana, mi-a sugerat sa scriu un articol despre ce sfat mi-ar fi placut sa imi dea tatal meu. Ideea ei mi-a dat imboldul de a scrie despre el.

Nu am avut cea mai buna relatie cu tatal meu, cu toate ca in copilarie, ca mai toate fetitele, eram  iremedialbil indragostita de el. Mi se parea frumos, inteligent, atotcunoscator, cum pare orice adult unui copil.

Era foarte inalt si avea un simt al umorului si al autoironiei greu de descris. Era sarcastic si ii placea sa-i faca pe cei din jur sa rada. Era minunat, sau cel putin asa il vedeam eu.

Ana Ularu – „Am avut mereu teama de ratare. Ii tineam monoloage tatalui meu despre arta autentica si manifest” 

Am crescut si relatia noastra de iubire a inceput sa se schimbe.  

Nu mai eram acel copil minunat doar pentru ca eram copilul lui. In timp, a trebui sa muncesc mult sa-i demonstrez ca merit sa fiu apreciata, iubita, ca sunt demna de dragostea lui.

Trebuia sa arat ca fac tot posibilul prin notele pe care le luam la scoala, prin raspunsurile la intrebarile care imi erau mereu  adresate, din pictura, muzica clasica, poezie, literatura… Trebuia sa arat ca sunt foarte buna si ca stiu raspunsul la orice.

Desi ma chinuiam din raspunteri sa fac fata asaltului continuu de provocari, paradoxal cea mai mica greseala facea ca totul sa paleasca, lucru care ma facea nedemna de dragostea mult dorita.

Am crescut si aceasta cursa a devenit din ce in ce mai apriga. Nimic nu mai era indeajuns, iar asta a starnit in mine aceasta dorinta fantastica de a face atat de multe.

Tatal e un suport in viata fiecarei fetite, este acel munte solid care va fi acolo mereu, care nu se va clinti niciodata. O va apara si proteja indiferent de ce va face, o va iubi neconditionat si o va face sa se simta cea mai buna pentru ca este a lui.

Mi-ar fi placut sa simt asta de la tatal meu, sa stiu ca sunt importanta si ca ma iubeste indiferent de ceea ce am facut. Mi-as fi dorit sa stiu ca este madru de mine si de realizarile mele si sa stiu ca va fi langa mine chiar daca erau  momente in care poate nu imi ieseau lucrurile.

Ne confruntam cu o epidemie de anxietate in randul copiilor – Cum s-a ajuns aici?

Mi-as fi dorit sa il am mai mult alaturi de mine, atat fizic, cat si emotional…

Dar el nu a stiut sa o faca, si nu pentru ca nu ma iubea, din contra. Din atat de multa dragoste pe care nu stia cum sa mi-o arate, isi dorea sa ma motiveze cat mai mult, sa fiu cat mai buna. A reusit, dar a lasat si urme, o presiune care m-a urmarit continuu si cu care uneori ma mai lupt si in ziua de azi si pe care pot sa o recunosc atat de bine si la alte fete care au trait experiente similare.

Cand nu a mai fost, am proiectat acesta dorinta si asupra partenerilor mei de viata, pe care i-am cautat sa fie ca tata, pentru ca asa fac fetele care au probleme nerezolvate din copilarie.. Isi cauta partenerii sau situatii care sa le fie familiare.

Asa ca am cautat mereu sa lupt pentru dragostea lor, asa cum faceam pentru a primi dragostea tatalui meu. Cand o primeam pur si simplu, mult prea usor, nu stiam ce sa fac cu cea. Mi se parea ca nu e reala, autentica, pentru ca nu luptasem prea mult pentru ea, nu luptasem suficient. Stiam ca pentru a primi dragostea adevarata trebuie sa muncesc.

A durat mult sa inteleg de ce nu ma atrageau sau chiar mi se pareau plictisitori baietii care imi aratau acel suport neconditionat si dragostea atat de usor. Ajungeau sa fie prietenii mei cei mai buni si niciodata posibili iubiti. A durat insa si mai mult sa pot sa schimb acest patern bolnavicios care se perpetua inca din copilarie.

Intr-o relatie sanatoasa: Eu, tu si parintii nostri

Mi-a luat mult timp sa inteleg si sa asimilez faptul ca nu trebuie sa fac nimic ca sa primesc dragoste.

A fost un proces foarte greu, lung si mai ales dureros, pentru ca a fost nevoie sa ma intorc in copilarie, in toate momentele in care tanjeam dupa dragostea lui, insa trebuia sa demonstrez ca sunt indeajuns de buna incat sa fiu iubita. Nu a fost simplu sa accesez toate emotiile reprimate atunci.

Tot ce mi-as fi dorit de la tata era sa imi spuna ca este mandru de mine si de cine sunt si ca ma iubeste indiferent de orice. Probabil ca asta ar fi oprit lupta mea continua de a-i castiga dragostea.

Au trecut anii si am inceput sa muncesc in televiziune, sa castig premii, sa fiu admirata si apreciata. Stiam ca este mandru de mine, dar nu a stiut sa o arate, iar eu indiferent de ce faceam sau obtineam, in raport cu el ramaneam aceeasi fetita care tanjea dupa dragostea lui.

Am simtit sa povesesc acest lucru foarte personal pentru ca stiu ca sunt multe fete care rezoneaza cu aceasta poveste si imi doresc sa stie ca nu sunt singure si ca lucrul acesta poate fi schimbat.

Tatii nostri au facut ceea ce au stiut mai bine. Iar acum este responsabilitatea noastra sa avem grija de ranile din copilarie fara sa mai dam vina pe ei si, cel mai important, sa nu ii incarcam pe partenerii de viata cu bagajele noastre.

Acum doar tu poti schimba ceva. Poti sa iti spui in fiecare zi ce ti-ar fi placut sa auzi de la tatal tau pana cand vei ajunge sa crezi asta. Eu, una, imi spun zilnic ca sunt indeajuns de buna, desteapta, inteligenta, amuzanta….. Ca merit dragostea celor din jur.

Foto: Arhiva personala