Despartirile sunt grele, dar vitale

Urasc despartirile. Intotdeauna le-am urat, fie ca era vorba de o despartire de un iubit, un coleg, un angajat, fie si de un lucru.

Nu imi placeau despartirile cand urma sa nu ma mai vad cu cineva drag o perioada lunga de timp. Stiu ca acest lucru mi se trage din copilarie, cand mama mea pleca foarte des, fiind insotitoare de bord. Desi eram inconjurata de foarte multa dragoste, pe care o primeam de la bunica, matusi, tata, veri care ma rasfatau mereu, eu aveam nevoie de mama si de prezenta ei. Si fiecare plecare a ei era o despartire dureroasa.

Imi aduc aminte foarte clar si in ziua de astazi un moment in care ea era acasa, rezerva la telefon pentru o cursa si a fost sunata ca trebuie sa se pregateasca sa plece chiar a doua zi intr-o calatorie timp de o luna. Nu imi venea sa cred. Mi-aduc aminte perfect cat de tare plangeam si o imploram sa nu plece, in timp ce ea isi calca uniforma alba cu dungi turcoaz. Ma innecam de plans si as fi facut orice, incolacita la picioarele ei, sa nu plece. Simteam ca daca pleaca, se termina pamantul. Dar bineinteles ca a plecat. Nu o data, ci de multe ori, lucru care mi-a creat o foarte mare rana a abandonului.

Am crescut si m-am confruntat cu aceasta situatie ori de cate ori cineva drag din viata mea trebuia sa plece.

Simteam ca acea rana se activeaza imediat, iar durere era de nesuportat. Tocmai din acest motiv, multi ani am evitat despartirile, chiar si in relatiile care nu mai functionau, care nu mai aveau nimic bun, dar care nu imi produceau atat de mare durere ca cea a despartirii. Multi ani am stat in relatii, atat de prietenie, cat si profesionale, cu oameni nepotriviti, cu oameni care nu-si mai aveau locul in viata mea, dar pe care nu puteam sa-i abandonez.

Cand am inceput sa fac cursuri si sa devin din ce in ce mai constienta de aceasta rana a abandonului si de cat de important este sa o vindec, lucrurile au inceput sa se schimbe. Mi-am imaginat intr-o zi ca viata mea e ca un autobuz in care urca oameni, dar pe care nu-i las sa coboare niciodata. La un moment dat autobuzul se umple si nu mai poate urca nimeni. Strangem in viata oameni cu care nu mai rezonam, care nu ne mai fac bine, nu ne mai ajuta sa evoluam sau sunt de-a dreptul toxici, dar carora nu vrem sa le dam drumul.

Despartirea e foarte dureroasa…

… pentru ca de cele mai multe ori atinge acea rana a abandonului, pe care cei mai multi dintre noi o avem creata inca din copilarie. Dar despartirea, oricat de dureroasa este, e inevitabila in unele cazuri. Acei oameni trebuie sa coboare din autobuz pentru a lasa loc celor potriviti noua. In timpul despartirii, durerea este atat de mare incat nu avem puterea sa realizam importanta ei, dar fara aceste despartiri de oamenii care nu ne accepta, care nu ne iubesc, care vor sa fim conform nevoilor si ideilor lor, care ne hartuiesc, care nu sunt onesti si au alte valori si principii de viata, care ne iubesc doar pentru ceea le dam, nu ceea ce suntem, nu putem merge mai departe. Trebuie sa le dam drumul din viata noastra.

Nu exista pret prea mare pentru a-ti cumpara linistea tulburata de cei din jur. Asa ca lasati-i sa plece din viata voastra pe acei oameni, pentru ca doar asa veti lasa loc altora si va veti recastiga viata si libertatea.

Foto: Alex Galmeanu