1Exista doua tipuri de filme: cele care sunt facute sa fie vazute rapid, consumate, comentate de toata lumea si apoi inlocuite cu urmatorul titlu “important”, si cele pe care le descoperi aproape pe ascuns, ca si cum ai dat peste ele din greseala, intr-o seara in care nu mai aveai rabdare pentru nimic. Vorbesc de filmele acelea care nu se grabesc, care nu cer atentie cu cotul in coaste si care, tocmai de aceea, risca sa treaca aproape neobservate. Nu pentru ca nu ar fi bune, ci pentru ca nu sunt zgomotoase.
Articolul asta e despre a doua categorie. Despre filme care nu au avut campanii isterice, nu au fost impinse in algoritmi si nu au devenit meme-uri, dar care iti raman in cap mult dupa ce s-a terminat genericul. Sunt genul de filme care te prind intr-o stare, te fac sa te intrebi de ce nu se vorbeste mai mult despre ele si iti dau senzatia aia familiara ca ai descoperit ceva bun inaintea altora. Da, stiu, enervant de satisfacator sentiment.
Nu sunt filme “usoare”. Nu sunt nici neaparat “placute”. Nu sunt capodopere universale si nici nu “iti schimba viata”. Nu te vor cuceri instant, dar te vor urmari, te vor face sa te intorci la ele, fie si doar cu gandul. Si cand un film reuseste asta, pentru mine e deja mai valoros decat zece productii “importante” vazute si uitate corect.
Rental Family
Rental Family porneste de la un concept care suna aproape gimmicky, genul de idee pe care o vezi intr-un pitch deck si ridici spranceana: oameni care pot fi „inchiriati” pentru a juca roluri emotionale in vietile altora. Familie, apropiati, martori la o existenta care altfel ar ramane invizibila. Doar ca filmul are suficienta inteligenta sa nu faca nimic senzationalist cu ideea asta, sa nu transforme singuratatea in spectacol. Nu exista ironie ieftina, dramatizari inutile si nici judecata morala. Nu iti spune daca relatiile astea sunt triste, ridicole sau profund umane. Le lasa sa existe, cu toata ambiguitatea lor. L-am simtit foarte aproape de realitatea noastra, in care jucam roluri constant, unele asumate, altele doar tolerate, si ne agatam de ele pentru ca alternativa ar fi un gol prea mare.
Filmul merge incet, deliberat, nu te forteaza sa tragi concluzii. Nu te grabeste si nu iti explica lucrurile cu markerul fluorescent. In schimb, te lasa sa stai cu personajele, cu micile lor gesturi, cu disconfortul care apare cand vezi cat de subtire e linia dintre ce e “real” si ce acceptam ca fiind suficient de real ca sa nu ne mai doara. A ramas cu mine pentru ca m-a facut sa ma intreb cat din ce traim e performativ si cat e autentic, si daca distinctia chiar mai conteaza atunci cand cineva iti tine companie exact cand ai nevoie.
The Ice Tower
Inspirat intr-o buna masura din Craiasa Zapezii a lui Hans Christian Andersen – NU varianta Disney-izata – e genul de film care iti cere rabdare si iti ofera atmosfera. Multa atmosfera rece, controlata, taciturna, aproape hipnotica. Daca esti genul care are nevoie de explicatii clare si de finaluri ambalate frumos, probabil nu e pentru tine. Nu te tine de mana, nu iti subliniaza temele principale si nu iti explica simbolurile. Daca incerci sa-l desfaci pe loc, ca pe un puzzle, s-ar putea sa ramai doar cu bucati din care n-o sa intelegi mare lucru. Daca il lasi sa curga, insa, are o forta stranie, e ca un vis pe care il intelegi emotional inainte sa-l intelegi logic.
Personal, mi-a dat senzatia aia ciudata de nostalgie pe care o ai cand te gandesti la povesti vechi spuse in soapta la focul de tabara, unde granitele dintre real si imaginar dispar fara sa-ti dai neaparat seama. Ideea de iluzie si spectacol, cum cinematograful insusi devine o oglinda deformata, ca in povestea originala, tema obsesiei, a fascinatiei pentru frumos si a dorintei de a fi vazut – fie ca esti o actrita legendara sau o adolescenta care vrea un pic mai mult decat doar sa supravietuiasca – toate au ramas cu mine. Da, tare mult mi-a placut.
Little Trouble Girls
Recunosc, i-am dat play cu o doza maaaare de scepticism. Titlul nu ajuta. Suna inofensiv, aproape inocent. Mi-am zis ca e inca un film care promite adolescenta “raw”, dar imi livreaza clisee reciclate pe banda rulanta. Nu a fost deloc asa.
Filmul e despre dinamica aceea bizara intre fete, despre ierarhii subtile, cruzimi mici si dorinta disperata de apartenenta. Ce functioneaza extraordinar aici este refuzul de a transforma personajele in simboluri sau mesaje. Fetele nu sunt nici victime ideale, nici eroine in devenire. Sunt imperfecte, confuze, uneori greu de simpatizat, exact asa cum sunt oamenii reali in perioada aia a vietii. Filmul are umor, dar unul sec, uneori inconfortabil, care apare fix cand nu te astepti.
M-a atins pentru ca nu incearca sa fie “empowering” dupa reteta Instagram – nu se potriveste narativelor confortabile despre “coming of age” – si nu cauta sa indulceasca nimic. E genul de film care iti aminteste cat de confuza si cruda si tensionata poate fi perioada aceea, mai ales cand esti fata si inveti sa navighezi dinamici care nu au vocabular clar. A ramas cu mine nu pentru ca m-a facut sa ma simt bine, ci pentru m-a facut sa ma simt vazuta intr-un mod foarte real.
Die My Love
Die My Love nu e un film pe care il recomand cu usurinta, pentru ca nu e genul de film pe care il pui intr-o seara in care vrei sa te relaxezi. Nu e nici usor de explicat, pentru ca nu e construit ca o poveste clasica cu inceput, mijloc si sfarsit. E apasator si greu de privit, pentru ca vorbeste fara menajamente despre maternitate, identitate si fragilitate psihica, despre felul in care mintea poate deveni un spatiu periculos, chiar si atunci cand, din exterior, totul pare “in regula”.
Recunosc, pe mine m-a zguduit. Vorbesc in cel mai propriu sens al cuvantului. M-a obligat sa stau cu emotii complicate si sa accept ca unele povesti nu au rezolvari clare. M-a tras in interiorul unei minti care se destrama fara sa-mi ofere nicio plasa de siguranta. Probabil si pentru ca l-am vazut intr-un moment in care eram suficient de deschisa incat sa nu ma apar de el, iar asta a facut experienta si mai intensa. Isi merita cu varf si indesat reputatia de „fever dream”, e o experienta care te inghite si te consuma mult dupa ce ai iesit din sala de cinema.
Ce m-a lovit la film nu a fost doar intensitatea cu care trateaza subiectul, ci felul in care mi-a cerut sa ma uit la mine insami in timp ce ma uitam la Grace. Nu exista explicatii simple sau momente confortabile; exista doar senzatia ca esti martor la ceva visceral si total nefiltrat.
Eternity
Eternity pleaca de la o premisa care suna aproape ca o gluma buna: Joan (Elizabeth Olsen) moare la scurt timp dupa sotul ei, Larry, iar amandoi se trezesc intr-un soi de purgatoriu in care li se comunica sec ca au o saptamana sa aleaga „ce eternitate” vor sa locuiasca pentru totdeauna: ramai cu partenerul pe care l-ai iubit o viata sau te intorci la primul ta mare iubire?
Sub suprafata asta jucausa, filmul e, de fapt, surprinzator de profund. Vorbeste despre relatii, alegeri, memorie, despre felul in care dragostea se transforma in timp, despre ce ramane dupa ce lucrurile importante s-au intamplat deja, dar o face intr-un mod matur si extrem de precis emotional. Elizabeth Olsen joaca cu o vulnerabilitate calma, iar filmul gaseste un echilibru rar intre umor, tristete si luciditate.
Mi-a placut mult cum jongleaza cu conceptul de iubire si memorie: are momente care iti smulg un zambet inocent, apoi te fac sa simti melancolie pentru relatiile tale din trecut, si apoi te prind complet cu structura lumii in care esti liber sa alegi, dar nu esti liber de consecinte. Are aerul unei comedii romantice clasice, dar cu intelepciunea ca dragostea nu e doar povestea pe care o spui, e ceva ce trebuie sa alegi din nou si din nou, chiar si dupa moarte.
Mi-a ramas cu mine nu pentru ca e un “film perfect”, ci pentru ca e un experiment emotional care jongleaza cu teme mari intr-un mod care e tot timpul accesibil si tot timpul surprinzator. E dulce fara sa fie plictisitor, trist fara sa fie deprimant si inteligent fara sa te oblige sa citesti subtitrari metafizice, iar asta nu e o combinatie pe care o vezi des.
Foto: PR
