Cand vom creste copiii cu iubire si nu cu frica?

Cosmina Kovacs1
De Cosmina Kovacs
14 sept. 2019

Nu stiu voi, dar eu NU SUNT inconjurata de adulti echilibrati. Responsabili, poate. Sau poate mai degraba resemnati decat responsabili. Echilibrati, in niciun caz.

Nu stiu voi, dar eu am crescut in frica. In primul an scolar luam “bataie la palme” din orice. Cu rigla. Aia groasa. Pentru o pata de cerneala, pentru ca imi facea mama parul ondulat (il impletea seara), pentru ca voiam la baie in timpul orelor si deranjam. Sau daca nu la palme, eram luata de par. Aveam 7 ani si deja stiam ce inseamna FRICA.

Nu stiu voi, dar eu nu ma duceam la scoala cu drag. Din contra. Ajungeam in clasa si imi era rau. Ba o febra, ba o voma, ba nu stiu ce. Orice, dar nu la scoala.

Nu stiu voi, dar eu la scoala eram data la o parte. Copiii care faceau “pregatire” cu invatatoarea de la vremea aceea erau mai laudati, mai buni. Mi-a fost furata increderea de sine cat ai zice peste.

Nu stiu voi, dar eu cand ajungeam acasa, mama ma intreba ce nota a luat X si Y si ei de ce puteau si eu nu? Ei faceau pregatire, noi n-aveam bani.

Cum as putea sa ma numesc acum un adult echilibrat fara sa ma intorc in primii ani de viata si fara sa repar ce au stricat altii? Cat mai am de munca si cati mai sunt ca mine?

Imi aduc aminte mai mult de FRICA decat de IUBIRE.

Nu stiu voi, dar eu am crescut intr-o familie religioasa. Adica mi s-a bagat in cap ideea aia ca e PACAT sa ai de-a face cu mai mult de un barbat, ca e musai sa simti VINOVATIE daca ai “pacatuit”, ca trebuie sa tii post si daca se intampla ceva rau, sigur am gresit eu cu ceva si sunt pedepsita ca atare.

Asa m-am trezit in relatii toxice, facand si facandu-mi rau fara sa fie, de fapt, vina noastra. Lipsa de educatie. Asa se numeste. Noi n-am fost educati, ci am fost invatati sa supravietuim.

Nu stiu voi, dar pentru mine religia nu a fost un lucru bun. Sa ai credinta, poate. Sa fii religios, in niciun caz. Nu sunt singura care a crescut asa, iar asta poate insemna orice, dar numai om echilibrat si copil crescut in iubire, nu. Sa-ti fie frica, daca gresesti! Sa nu cumva sa indraznesti sa-ti doresti mai mult! Ah, si ce-o sa zica lumea? Frica.

Nu stiu voi, dar eu n-am fost considerata unica, ci am crescut prin comparatii. Celalalt de ce face? Tu de ce nu faci? Celalalt de ce poate si tu nu poti?

Dar ceilalti de ce nu sunt cum sunt eu? Ceilalti de ce nu fac ce fac eu?

Nu ne-a spus si nu ne spune nimeni ca suntem unici si ca asa e si normal sa fie. Ba din contra. Fii slab ca vedeta X, fii om de afaceri ca individul acela bogat, condu masina aia pe care o conduce si nu stiu cine, ia-ti o casa, in rate sau cum o fi, dar ia-ti, fa copii ca asa trebuie sau asa se face, fii orice sau oricine, dar nu tu.

Despre parenting inca sunt oameni care spun „Da’ ce atata teorie? Parintii nostri n-au stiut ce e ala parenting si ia uite ce bine am ajuns!”. Eu nu cunosc pe nimeni „bine”. In schimb, cunosc femei care stau in relatii toxice, barbati care nu-si pot asuma niciun fel de responsabilitate, oameni care se comporta ca niste roboti si cred ca este normal sa fie nefericiti, este normal sa nu-ti placa prea mult locul de munca, este normal sa accepti lucruri de neacceptat doar pentru salariul ala de la final de luna. Ba chiar cunosc oameni care inca mai cred ca o palma nu inseamna bataie sau violenta, ci e doar asa… o avertizare. O ceva.

Nici eu nu sunt bine. Un om echilibrat, adica. Mai am de facut multe drumuri inapoi. Mai am de reparat multe. Parentingul asta face. Te trimite inapoi si te face sa acorzi mai multa atentie. Si usor, usor iti dai seama ca lipseau cateva caramizi din temelie, iar gradina ta nu era plina cu flori parfumate. Asa ca incepi sa faci curatenie, apoi reamenajezi. Pas cu pas. Si cand, in sfarsit, crezi ca totul arata impecabil, iti dai seama ca mai ai de lucru cate ceva.

Poate se mai schimba ceva peste 4-5 ani, imi spunea o prietena.

Nu se schimba nimic. Daca ne asteptam sa apara vreo Samantha care sa faca vreo magie cu noi, ne imbatam cu apa rece. Se va schimba cu adevarat ceva cand ne vom educa copiii cu IUBIRE si nu cu FRICA. Se va schimba ceva cu adevarat cand vom fi condusi de adulti crescuti cu IUBIRE si nu cu FRICA sau COMPARATII.

Copiii crescuti cu iubire de azi vor deveni adultii care vor hotari soarta noastra de maine. Ce-ar fi sa-i invatam ca este in regula sa greseasca? Asa nu vom mai intalni oameni care vor minti doar ca sa se scuze, ci vom intalni oameni care vor sti sa spuna „Imi pare rau! Am gresit, vreau sa repar asta”. Ce-ar fi sa-i invatam ca este in regula sa nu fii bun la toate? Asa vom avea adulti care vor face lucrurile la care chiar sunt cu adevarat buni si nimeni nu va trebui sa mai demonstreze nimic nimanui. Ce-ar fi sa incetam sa mai facem comparatii intre copii? Asa vom avea adulti care nu vor mai simti gustul invidiei, ci vor invata sa admire si sa invete ceea ce nu stiu.

Ce-ar fi sa ne crestem copiii cu mai multa iubire si empatie? Poate peste 30-40 de ani vom lasa mostenire o tara mai prietenoasa, mai bogata, mai spirituala, mai BUNA.

Foto: Shutterstock.com