Lucrez cu mine de mult. Iubirea cand apare?!

cand apare iubirea
Radha Alina Ionescu1
De Radha Alina Ionescu
17 ian. 2019

Am auzit de multe ori intrebarea asta, rostita retoric si cu mult naduf, de la prieteni si cunoscuti. Dar de si mai multe ori mi-am pus-o mie insami. Stiu bine frustrarea, neputinta si deznadejdea cu care vine la pachet, stiu mirosul resemnarii si renuntarii care pluteste in aer atunci cand apare.

Nu am sa pretind ca stiu raspunsul la intrebarea asta (sau poate doar un pic😊), nici ca stiu daca exista un moment in care ea dispare pentru totdeauna…

Ce as vrea sa-ti impartasesc astazi insa este faptul ca la un moment dat, in acest parcurs, s-a intamplat un declic, un „a-ha” care a ramas cu mine in toate momentele de cumpana.

Am inceput sa vad ca drumul asta al dezvoltarii personale, calea spirituala, „the awakening”, are capcanele lui cand vine vorba de a crea iubire in viata noastra, de a fi cu adevarat deschisi. Pentru ca daca ne-a fost greu sa fim vulnerabili inainte (si celor mai multi dintre noi ne-a fost), putem aluneca usor in a ne ascunde in spatele unor idei sau concepte noi, renuntand la feluri vechi de a ne proteja si imprumutand unele noi.

Eu, una, am facut-o si sunt convinsa ca, intr-un fel sau altul, inca o fac…doar timpul imi va arata cum.

Intre timp insa, ca memento pentru mine (si pentru tine, daca rezonezi) m-am hotarat sa le pun pe hartie. Poate asa ne va fi mai usor sa deschidem noi niveluri de intimitate intre noi si cei dragi.

Ne ascundem iubirea in spatele unui interes comun pentru spiritualitate

Stii situatia, probabil…Ne place de cineva, poate am devenit intimi fizic sau poate suntem doar prieteni. Oricum, ceva nu se leaga si nu avem curajul sa ne deschidem si sa spunem ca ne dorim mai mult (cu tot riscul pe care un astfel de gest il presupune). Daca inainte ne-am fi agatat de gusturile comune in muzica, filme, calatorii, scriitori ca sa ramanem in ceva ce aduce a relatie, acum incercam sa ne apropiem de celalalt prin pasiunea comuna pentru dezvoltarea noastra sau pentru o cale spirituala.

Am facut asta, recunosc. Si am vazut-o de multe ori desfasurandu-se in viata unor prieteni. Nu a functionat niciodata…

Atunci cand ne dorim mai mult de la celalalt, spirituali sau nu, singura solutie este sa ii spunem asta. Daca suntem pe aceeasi frecventa, vom afla. Daca nu suntem pe aceeasi frecventa, vom afla. Poate fi dureros? Cu siguranta. Dar mult mai putin decat daca descoperim dupa luni (sau chiar ani) ca am trait intr-o relatie iluzorie, cu cineva cu care nu ne potrivim.

Devenim terapeutul cuplului nostru

E important sa „citesc” dinamica dintre mine si cel drag – ma relaxeaza si imi este mai usor sa fac fata situatiilor de cumpana atunci cand inteleg daca sunt intr-un tandem de co-dependenta, parinte-copil, seducator-sedus, profesor-elev, guru-discipol cu celalalt.

Dar atunci cand discutiile despre ce nu functioneaza intre noi se invart in jurul diagnosticului pe care i l-am pus celui de langa mine (chiar daca este exact), sentimentele devin amarui. Nu numai ca ne pozitionam mai sus decat el (si cui ii place sa fie intr-o relatie de inegalitate?!), dar, vorbind despre celalalt, ratam si ocazia de a ne deschide, de a fi vulnerabili si de a vorbi despre ce se intampla in noi.

In cazul meu, mi-a fost usor sa ii reprosez barbatului din viata mea ca se poarta ca un parinte atotstiutor cu mine, dar adevarata intimitate a aparut abia atunci cand i-am impartasit sentimentul de deznadejde pe care il simt cand, uneori, in prezenta lui, devin un copil neputincios si inca nu stiu cum sa ies din energia asta.

Il excludem pe celalalt din dezvoltarea noastra, pentru ca „oricum nu ar intelege”

De exemplu, ma loveste gelozia. Stiu ca este ceva repetitiv in viata mea si m-am hotarat ca, de data asta, nu o mai las sa treaca pe langa mine neinteleasa. Imi iau timp „sa ma uit la asta”, sa inteleg de unde vine, ce anume din prezent o provoaca, ce simt, este ceva in mine ce atrage genul asta de situatii etc.

Cresc. Cu siguranta ceva in mine se va schimba, care va influenta in bine relatia cu cel drag.

Dar daca in tot acest timp il voi exclude complet pe celalalt, lasandu-l sa sufere in timp ce se intreaba (si ma intreaba) ce se intampla cu mine, ceva se rupe intre noi.

Am invatat sa spun „la ce lucrez”, chiar daca inca sunt in ceata, chiar daca sunt coplesita de emotii incalcite, chiar daca habar nu am cat o sa mai dureze. Am descoperit ca relaxeaza mult atmosfera si, de multe ori, a deschis usa unor marturisiri care ne-au apropiat ca niciodata.

Impartasim, dar de fapt acuzam

Dupa ani in care am folosit in relatiile mele limbajul non-violent, stiu cat de usor este ca, chiar si cu cuvintele potrivite, sa il acuzam pe celalalt intr-un act deghizat sub forma destainurii, a „sharing”-ului.

Uneori este mai evident, ca atunci cand spun „ma simt abandonata” (este clar ca nu vorbesc despre mine, ci despre celalalt si faptul ca el sau ea m-a abandonat), dar alteori mesajul este mai voalat, ascuns in cuvinte atent alese.

In viata mea am descoperit ca fac asta atunci cand sunt inca pe terenul incert dintre dorinta de a reveni la sentimente mai bune cu celalalt si dorinta aprinsa de a ma razbuna sau de a o obtine scuze oficiale pentru ce s-a intamplat. In timp, am invatat sa nu fac „sharing” atata timp cat inca nu m-am mutat complet in zona iubirii, acolo unde tot ce conteaza este sa il inteleg pe celalalt si ca celalalt sa ma inteleaga, astfel incat sa ne simtim din nou aproape.

Imbratisam ideea ca „durerea este calea”

Stiu oameni care evita sa ia decizia de a intrerupe o relatie care nu mai functioneaza de mult, pentru ca undeva pe drumul lor au aflat ca suferinta este calea pentru a deveni mai buni, mai puri.

Recunosc ca nu ii cred. Senzatia mea este ca mai degraba folosim asta ca sa justificam faptul ca nu suntem inca pregatiti sa ne asumam o decizie care poate vine cu mai multa responsabilitate pentru viata noastra sau cu nevoia de a simti durerea pe care decizia noastra o va provoca in celalalt.

Pentru o vreme, am facut-o si eu. Nu am devenit mai buna. M-am ranit mai mult pe mine si l-am ranit si pe celalalt.

Astazi, daca ceva nu functioneaza, imi dau timp sa inteleg ce este si caut o cale de rezolvare. Daca nu exista, merg mai departe. Sunt atat de multe lucruri de descoperit si intimitate de trait cu cineva care chiar isi doreste asta, incat am invatat ca nu merita sa aleg suferinta.

„Sunt aproape iluminat, deci emotiile nu prea ma mai viziteaza”

Ne dorim atat de mult sa evoluam, sa luam cat mai repede distanta de durerea in care am trait atata timp, incat suntem alerti la orice semn ca „poate am ajuns la destinatie”. Atat de alerti, incat putem incepe sa vedem semne acolo unde nu sunt.

Ca, de exemplu, lipsa emotiilor. „Traiesc in prezent, nu mai am ganduri, nu mai am emotii”, „nu ma mai tulbura nimic”, „sunt detasat de tot si toate”.

Mi-a luat multa vreme sa inteleg ca, in realitate, cu cat ma schimb mai mult, cu cat sunt mai aproape de mine, cu atat devin mai sensibila. Poate ca nu mai sunt emotiva la aceleasi lucruri ca inainte, dar atunci cand simt ceva, simt puternic. Furia arde, tristetea ma ravaseste, rusinea ma paralizeaza cu o forta imensa, iar bucuria ma face sa dansez in mijlocul strazii.

Este perfect in regula sa le simtim, cu atat mai mult cu cat, prin dezvoltarea personala, avem instrumentele cu care sa nu ne lasam condusi de ele. Cu cat il facem pe cel de langa noi mai mult parte din calatoria noastra emotionala, cu atat mai mult creste intimitatea dintre noi.

Punem semnul egal intre evolutie si independenta

Stiu bine ca parte din motivul pentru care mergem pe drumul dezvoltarii personale este dorinta de libertate, de a deveni independenti de influenta celor din jurul nostru. Toate situatiile in care ne-am lasat prinsi in dansuri de dependenta, vinovatie, obligatii, asteptari ne sunt vii in amintire si ne dorim sa ne desprindem de ele si sa nu le mai repetam.

Lucram cu foc sa devenim independenti si ne bucuram de fiecare noua borna kilometrica pe care o cucerim pe drumul asta.

Stiu insa la fel de bine cat de usor este ca, din aceasta pricina, sa ne izolam. Daca cineva face ceva ce nu este pe gustul nostru sau pare sa nu ne accepte asa cum suntem, inchidem usa si plecam. “My way or the high-way”. Aah, si doamne fereste sa trebuiasca sa cerem ajutorul! Pentru ca asta pur si simplu nu mai este in meniul nostru.

Nu sunt pentru compromis (nu cred ca exista ceva mai nociv pentru o relatie decat compromisul). Ce am descoperit insa este ca, inainte de a decide sa plecam, o discutie in care sa impartasim ce ne tulbura, de ce ne-am dori ca lucrurile sa fie altfel si poate chiar sa cerem ajutorul, poate face minuni. In cazul meu, multe plecari s-au transformat in “sederi”. Si multe sederi, intr-o adancire in intimitate.

Dupa ani de carti citite, meditatii, workshop-uri si terapii, ne vine mai usor decat inainte sa navigam prin incercarile vietii, dar unora ne este inca greu sa ne facem intelesi in fata celui drag exact atunci cand avem mai multa nevoie.

Astazi imi pare normal. Drumul de la protectie si control catre vulnerabilitate si acceptare (a mea si a celui drag) poate fi anevoios si lung.

Dar simt ca, atunci cand dam drumul nevoii de a „ajunge” si, in loc sa ne intrebam „pana cand?…”, ne intrebam „cum pot deveni mai vulnerabil?”, multe lucruri se pot schimba foarte repede.

Incet, incet am inceput sa vad ca, oricat de deschisi am fi, intotdeauna exista o noua dimensiune de descoperit, un nou nivel de vulnerabilitate pe care nu ni-l imaginasem. Iar existenta are felul ei de a ne impinge catre el, care uneori e dureros. Dar daca rasplata e imensa?! Daca intimitatea pe care o vom descoperi astfel va fi unul dintre cele mai mari daruri pe care le putem primi in viata?!

Foto: Shutterstock.com