1Zilele trecute ma gandeam uimita la cat de repede au trecut anii si la cat de mult am crescut. La un moment dat, ma ingrozea gandul ca nu ma mai simt copil si ca nu pot da timpul inapoi. Am 18 ani si in ultimii 4 ani lucrurile s-au intamplat pe repede inainte.
Experientele si oamenii din jurul meu m-au facut sa ma schimb radical. Mi se pare ca s-a intamplat mult prea repede totul, a fost un soc pentru mine si inca invat sa ma adaptez in lumea reala, cum ii place mamei mele sa o numeasca. Inca incerc sa-i inteleg pe adultii din jurul meu si, desi de multe ori nu le inteleg comportamentele si deciziile, eu insami am preluat unele dintre comportamentele lor fara sa imi dau seama, pur si simplu de frica de a nu gresi.
Mi se pare ca devenim superficiali fara sa vrem
Nu mintim, ci pur si simplu nu aratam cum suntem cu adevarat in totalitate. Evitam sa aratam ce simtim, ce ne supara, ce ne dorim de frica de a nu fi intelesi gresit sau de a nu se intoarce toate lucrurile in defavoarea noastra. Ne e frica de ce o sa zica altii si uitam sa facem ceea ce simtim. Cand eram mai mica spuneam exact ceea ce gandeam si asta ma implinea. Cand imi doream sa fac un lucru nu ma lasam pana nu obtineam acel ceva.
Acum fac acelasi lucru, insa de multe ori determinarea mea e privita gresit, si am observat ca incep sa imi analizez excesiv orice pas, de teama sa nu fiu inteleasa gresit de cei din jur. Iar uneori ma frustrez, pentru ca este imposibil sa nu gresesc. Tendinta mea naturala este sa fiu foarte directa si transparenta, insa „oamenii mari” nu accepta adevarul exact asa cum este, isi doresc sa-l ambaleze in diplomatie. Si cred ca asta nu face decat sa puna distanta intre noi.
Devenim orgoliosi
De nenumarate ori am observat, acasa, la munca, pe strada cat de orgoliosi devin oamenii cand nu primesc ceea ce isi doresc. Nu stiu de ce isi doresc sa demonstreze mereu ca ei au dreptate, desi dreptatea nu apartine uneori nimanui. Copilul din tine spune ceea ce crede si nu-i mai pasa daca are dreptate sau nu. De fapt, nu-si pierde timpul incercand sa demonstreze ceva, merge mai departe si face ce simte si ce-i place.
Un copil iti poate fi cel mai bun prieten
Daca i-ai gresit te va ierta imediat si iti va spune ce l-a deranjat. Un copil te incurajeaza, te motiveaza pur si simplu prin bucuria pe care o are pentru orice lucru aparent neinsemnat. Copilul din tine e creativ si amuzant si nu se simte stanjenit de orice detaliu. Un copil nu profita de tine, ci din contra, se simte onorat sa te ajute. Daca doi copii se cearta, in minutele ce urmeaza o sa-i vezi cum se joaca impreuna, pentru ca nu rezista sa stea singuri in supararea lor.
Unui copil nu ii este rusine sa puna intrebari
Daca il intereseaza ceva, te bombardeaza cu zeci de intrebari care incep cu „De ce?”. Zilele trecute am fost la un eveniment destinat femeilor, „Mentoring generation”, in timpul caruia am adresat o intrebare publica organizatoarei evenimentului, iar la un moment dat, spre final, am initiat o discutie cu ea. I-am spus ca mi-a fost extrem de frica sa-i adresez intrebarea in public si ca o admir pentru autenticitatea pe care o transmite atunci cand vorbeste.
Nu a avut un discurs formal, ci unul natural, care a apropiat-o de publicul ei. Mi-a spus ca pe ea a ajutat-o urmatoarea idee: „Imagineaza-ti ca oamenii cu care interactionezi sunt dezbracati, sunt la fel ca tine si au aceleasi nevoi, aceleasi frici si aceleasi emotii pe care le ai si tu. Vorbeste cu ei ca si cum ai vorbi cu tine. Pune suflet in fiecare cuvant rostit. Intreaba exact asa cum intreaba un copil”.
Recunosc, am ajuns in punctul in care mi-e greu sa scot la iveala copilul din mine, mai ales cand vad in jurul meu adulti care poarta masti si nu vor sa fie vazuti exact asa cum sunt: vulnerabili.
Dezbracati suntem la fel, de ce ne punem atatea masti si ascundem ce se afla in interior? Acel ceva e frumosul de fapt – copilul din noi – autentic, vulnerabil, jucaus, determinat, creativ, istet, bun, generos si iubitor.
Foto: Shutterstock.com
