Cum m-am vindecat de traumele copilariei

Avatar1
De Andreea Raicu
30 iul. 2019

In ultima vreme cred ca ai auzit tot mai des vorbindu-se despre traumele sau ranile copilariei.  Indiferent ca mergi la psiholog, citesti un articol sau vorbesti cu diversi prieteni, iti ajunge la urechi intr-un fel sau altul aceasta tema.

Mi-aduc aminte ca eu una am auzit despre traumele copilariei in urma cu foarte multi ani, cand am inceput sedintele de psihoterapie.

Intotdeauna m-am gandit ca eu nu am asa ceva. Am fost crescuta intr-o familie linistita, in care se vorbea frumos, nu aveam pe nimeni care sa isi piarda controlul din cauza alcoolului, sa ma certe sau sa ma agreseze verbal sau fizic. Nu am fost abuzata, parintii mei au ramas impreuna si am trait intr-o casa fara scandaluri sau lucruri iesite din comun, asa cum vedem la alte familii.

Cumva m-am considerat norocoasa si fericita pentru ca nu fusesem atinsa de nicio trauma in perioada copilariei, pe care sa o tarasc dupa mine.

Am crescut si am inceput sa am tot felul de reactii, nefiresti uneori, care afisau o sensibilitate poate exagerata fata de unele situatii.  A trecut timpul si intensitatea reactiilor a inceput sa se accentueze fara sa am capacitatea sa le controlez, chiar daca in timp am ajuns sa realizez ca nu erau normale. Era parca ceva peste puterile mele. Chiar ajungeam sa aleg situatii care stiam ca imi fac rau, sa stau in ele indiferent ca erau relatii toxice sau prietenii nepotrivite – doar pentru ca imi erau confortabile.

Cel mai greu si cel mai frumos an din viata mea

Am inceput sa merg la terapie din dorinta de a afla ce se intampla, sa merg la tot felul de workshopuri, sa incerc sa inteleg care este sursa acestor comportamente.

Si pentru ca sunt un om extrem de determinat cand imi doresc ceva, nu am renuntat la aceasta cautare, indiferent cat de dureroasa s-a aratat. Nu este usor sa incepi sa sapi in emotiile trecutului, pe care le-ai reprimat  in mod constient sau inconstient.

Ce am descoperit? Corpul meu emotional era plin de rani, de traume create in copilarie, chiar daca eu eram convinsa ca familia mea si felul in care am fost crescuta nu au lasat nicio urma.

Realitatea este de fapt alta. Am descoperit ca am niste rani foarte adanci care mi-au ghidat viata in asa fel incat sa nu mai ajung niciodata in situatii care ar redeschide rana bine ascunsa, dar nevindecata. Am sa enumar cateva, cele care m-au afectat si pe care le regasesc in atatia oameni.

Rana abandonului

In copilarie, mama era mai mereu plecata. Serviciul ei o tinea departe de casa fiind insotitoare de zbor, meserie de altfel foarte cautata in perioada comunismului, pentru ca avea acces la dulciuri si alte produse care la noi nu existau. Mereu ma bucura cu surprize dulci. Insa plecarile ei si faptul ca nu a stiut cum sa imi explice situatia m-au facut sa ma simt abandonata, fara realizez nicio secunda acest lucru.

Meditatia activa, metoda care m-a eliberat de emotiile reprimate de-a lungul anilor

Insa in timp am dezvoltat un soi de dependenta de cei pe care ii simteam aproape si care aveau potentialul sa imi ofere ce mi-a lipsit in copilarie. Dezvoltam o relatie nefiresc de apropiata intr-un timp foarte scurt din dorinta de a simti acea dragoste de care fusesem privata in copilarie. Orice separare de cel sau cea de la care primeam mult dorita afectiune era cumplita si activa din noua rana creata in copilarie.

Rana de respingere

Orice parinte isi doreste sa aiba copilul cel mai bun, cu rezulatele cele mai bune, atat la scoala cat si in tot ceea ce face, sa fie cel mai destept, cel mai cel. La fel si parintii mei, care ma certau de fiecare data cand ceva nu era cum ar fi trebuit sa fie. Am avut senzatia ca trebuie sa fac constant ceva ca sa merit, ca sa fiu acceptata si iubita, lucru cu care ma lupt si in ziua de azi. Si daca simteam ca nu reusesc sa le intru in gratii, preferam sa ma inchid in mine, sa dau bir cu fugitii si sa ma prefac ca nu imi pasa, ca nu am nevoie de aprecierea si dragostea nimanui.

Rana umilintei

Din dorinta de a ma motiva, tatal meu folosea o metoda pe care o considera mobilizatoare. Ori de cate ori faceam ceva gresit sau nu ma ridicam la nivelul asteptarilor, ma umilea – lucru destul de des intalnit la parintii din aceeasi generatie cu el. Reactia lui ma facea sa ma simt cumplit si sa dezvolt moduri prin care sa ma autosabotez de fiecare data cand credeam ca nu voi reusi sa demonstrez ca sunt suficient de buna.

Rana tradarii

Orice copil isi doreste sa se simta in siguranta, cred ca este una dintre nevoile primordiale pe care le avem. Din cauza felului in tatal meu ma trata, nu l-am simtit ca pe un sprijin. Ca fata, iti doresti ca tatal tau sa te vada, sa te ascute, sa te sustina si sa te iubeasca neconditionat, indiferent de prostioarele pe care le faci. Stiu ca desi tata ma iubea enorm, chiar si atunci cand faceam lucrurile bine nu stia cum sa imi arate grija si iubirea pe care le avea pentru mine. Asta a dezvoltat in mine masca dominatorului care nu este atins de nimeni si de nimic.

De aceste rani si de multe altele am devenit constienta doar lucrand intens cu mine, cat si prin intermediul sedintelor de terapie one to one sau de grup. Am realizat ca aceste traume sunt la fel de mari ca oricare si ca esti traumatizat atunci cand ceea ce traiesti este prea mult pentru tine din punct de vedere emotional. Pentru ca starea este coplesitoare, esti nevoit sa dezvolti diverse masti comportamentale care sa te ajute sa nu mai simti durerea.

10 semne ca esti pe drumul cel bun catre vindecarea emotionala

Mereu sunt intrebata cum am reusit sa vindec aceste traume.

Ce am inteles in timp este ca unele dintre ele se vindeca, iar altele nu. Cu cat sunt mai adanci, cu atat vindecarea lor este mai grea, iar cicatricile nu vor disparea niciodata – lucru pe care l-am asimilat destul de greu.

Am devenit insa constienta de ele si de fiecare data cand imi este atinsa o rana stiu ce sa fac ca sa nu-mi mai pun masca in spatele careia obinuiam sa ma ascund, sa devin dominatoare, rigida, dependenta, sa ma autosabotez si sa spun ca nu am nevoie de nimeni.

Probabil ca te-ai regasit in descrierile ranilor. Noi toti devenim constienti de ele, insa doar una dintre cele descrise mai sus predomina, cea care este cea mai adanca si mai durerosa si care ne influenteaza cel mai mult viata. E important sa afli care este aceea si sa fii mereu atenta la felul in care reactionezi si care sunt situatiile in care o faci.

Unul dintre lucrurile pe care le fac cand ma aflu intr-o astfel de situatie este sa ma intreb cine reactioneaza: adultul matur care are capacitatea sa gaseasca solutii, sau copilul ranit care se transforma sau fuge. Aceasta constientizare ma face sa nu ma mai las prada emotiilor dureroase.

Foto: Alex Rosieanu