Din dorinta disperata de a vinde cat mai mult, unele publicatii apeleaza la cele mai indoielnice metode. Denatureaza realitatea, creionand tot felul de povesti fantastice. Inventeaza personaje. Sau reiau interviuri realizate cu multi ani in urma, programandu-le in functie de evenimentele din prezent, cu aparenta ca au fost realizate acum.

Povestea pe care urmeaza sa o relatez are legatura cu ultimul exemplu din aceasta enumerare.

In anul 2005, deci in urma cu 6 ani si ceva, revista Tango, pe care la vremea respectiva o consideram o publicatie demna de respect, imi solicita o coperta si un interviu pentru numarul din luna iulie. Am acceptat cu drag. Am povestit despre dragoste, asa cum o vedeam eu la varsta aceea, despre mama, despre bunica mea, despre regrete, despre dorinte, despre tot felul de lucruri pe care in momentul acesta, adica dupa 6 ani, le vad diferit. E normal, oamenii evolueaza, la fel si perceptiile despre viata.

Plus ca la 25 de ani vezi iubirea complet diferit fata de cum o vezi la 30. Daca atunci poate credeam ca marile iubiri au finaluri triste, acum cred ca iubirile, indiferent cum sunt ele, mari sau nu, au finaluri si atat.

La momentul respectiv traisem doar o poveste de dragoste. Intre timp, lucrurile s-au schimbat…
Extrem de hilar mai este si faptul ca eu povestesc in acest interviu recent publicat despre bunica mea, despre ce facem, despre cum relationez cu ea doar ca intre timp ea a plecat de 3 ani de langa mine.
In fine, nu acesta este motivul acestui post.

Ci sa semnalez, inca o data, lipsa de profesionalism pe care unii jurnalisti o demonstreaza cand induc in eroare atata lume cu performanta lor jurnalistica.

Nu as fi avut nimic de obiectat daca in introducerea acestui articol, postat de revista Tango in urma cu 2 zile pe prima pagina a editiei online ca si cum de abia a fost realizat, era mentionat iulie 2005, data la care a fost facut materialul.

Iulie 2005