Cristina Rizea este unul dintre motivele pentru care nu ar trebui “sa aruncam cu rosii” in Romania! Pentru ca ea e romanca, e medic, isi face meseria in credinta si cu generozitate. Nu munceste pentru ea, ci pentru cei din jur. Iar “cei din jur” au fost de multe ori copiii din Tanzania sau Indonezia.

In cultura urbana, a fi medic stomatolog inseamna a fi bogat. Cristina Rizea, medic dentist specialist in protetica, imi confirma aceasta “legenda”.
E un om bogat pentru ca de cativa ani incoace pleaca in lume in misiuni de voluntariat si trateaza copii care nu au acces la un sistem medical minimal. O sa spuneti probabil ca e o discordanta intre acesti doi termini, “bogatie” si “voluntariat”. Caci voluntarii nu sunt platiti, nu-i asa? Nu, nu sunt. Nici Cristina nu e. Cititi acest interviu insa si o sa aflati de ce e ea unul dintre cei mai bogati oameni din lume. Ea e ceea ce ar trebui sa fie Romania!

“Eram multumita de activitatea de la facultate, dar simteam ca pot mai mult!”

Cine e Cristina Rizea?
Cristina Rizea e o persoana obisnuita, care are norocul sa faca ce ii place. Si imi plac multe. Sunt medic dentist specialist in protetica dentara, doctorand, antreprenor, voluntar, colega, fiica, sora, iubita, organizatoare de evenimente stomatologice.

In aceasta vara ai lucrat ca medic-voluntar pentru copiii din Tanzania. De altfel, nu e prima calatorie cu acest scop. Cum ai ajuns sa faci asta?

Totul a inceput in anul al treilea de facultate, cand am vrut sa fac ceva in plus fata de cursurile si stagiile de pana atunci. Eram foarte multumita de activitatea de la facultate, dar simteam ca pot face mai mult. Asa am descoperit asociatiile studentilor la stomatologie. Din acel moment totul s-a schimbat pentru mine, am realizat ca am ales o profesie care imi ofera  o multitudine de oportunitati.
Am inceput cu Liga Studentilor la Medicina Dentara din Bucuresti – LSMDB, apoi am ajuns la asociatia europeana a studentilor la medicina dentara (European Dental Students’ Association-EDSA), unde, incepand cu anul al cincelea de facultate, am fost aleasa in comitetul executiv, si astfel am devenit implicata in toate proiectele asociatiei. Probabil cele mai importante lucruri in astfel de asociatii internationale sunt oamenii pe care ii cunosti si accesul la informatii.
Eu am avut norocul ca prin intermediul asociatiilor cu care am lucrat sa cunosc persoane extraordinare , acum prieteni, cu care colaborez si in prezent. Toate proiectele de voluntariat la care am participat au fost organizate de una din asociatiile internationale sau de colegi cu care am lucrat.

“In loc de chiuveta avem o galeata, in loc de lumina operatorie avem lanterne de cap!”


In ce conditii lucrati? Cum se adapteaza un medic de la conditiile de acasa, unde are la dispozitie aparatura si medicatia necesare, la o situatie in care acestea ii lipsesc?

Conditiile de lucru dintr-o tabara de voluntariat sunt minime: de obicei lucram in scoli primare, unde ni se aloca o sala (uneori biblioteca, alteori sala de clasa), pe care o amenajam dupa un protocol prestabilit. In locul fotoliilor stomatologice avem scaune, in loc de chiuveta avem o galeata, in loc de lumina operatorie avem lanterne de cap. Cu toate astea, lucrul in tabara de voluntariat e foarte organizat, lucram in echipe de cate doua persoane (medic-asistent), fiecare echipa e responsabila pentru o statie de lucru (sterilizare, primirea pacientilor, igienizare, educatie orala, tratamentul cariilor). Pentru a lucra in astfel de conditii cred ca trebuie sa uitam pentru o perioada locurile din care venim, clinicile de acasa, aparatura ultra-performanta. Important e sa reusim sa folosim la maxim resursele pe care le avem in tabara de voluntariat, sa fim recunoscatori pentru ca le avem, si nu sa ne gandim la ce ne lipseste.


Ce te-a facut sa pleci prima data intr-o misiune de voluntariat de acest gen?

Curiozitatea si locatia exotica – Indonezia. Prima mea misiune internationala de voluntariat a fost de fapt o incursiune in sistemul stomatologic din Indonezia, voluntariatul propriu-zis s-a desfasurat doar pe parcursul a trei zile. Aici am prins insa gustul voluntariatului stomatologic si am cunoscut colegi din India cu care am pus bazele urmatorului proiect de voluntariat.

De ce ai continuat?

Voluntariatul creeaza dependenta. E adevarat. Voluntariatul imi ofera o satisfactie pe care nu o pot obtine din nici o alta activitate. Poate e vorba de zambetele recunoscatoare de la sfarsitul tratamentului sau de colegii deosebiti pe care ii intalnesc la fiecare program de voluntariat.
Sau poate e pur si simplu faptul ca voluntariatul ma aduce si ma mentine cu picioarele pe pamant.

“Parintii mei nu au fost de acord sa plec in Indonezia!”

Mamele se ingrijoreaza si cand plecam in vacanta la mai putin de 300 de kilometri de casa. Mama ta cum a reactionat cand i-ai spus ca pleci peste mari si tari, in zone defavorizate?

Eram inca studenta cand i-am spus intr-o primavara ca ma gandesc sa plec o luna in Indonezia in iulie. Deja calatoream destul de mult cu asociatia pentru care lucram, dar de obicei in Europa, si niciodata pentru perioade mai lungi de o saptamana.
Mama nu m-a bagat prea mult in seama cand am mentionat Indonezia prima oara. Apoi am inceput sa caut bilete de avion, sa fac vaccinuri si atunci s-a instaurat panica in familie. Parintii mei nu au fost de acord sa plec atunci, de fiecare data cand vorbeam cu ei despre Indonezia imi repetau asta. Dar din fericire nu m-au oprit si pentru asta le sunt foarte recunoscatoare.
Au avut incredere ca sunt capabila sa iau cele mai bine decizii pentru mine, chiar daca probabil nu au dormit o luna intreaga pana cand m-am intors. Acum e mai usor, s-au obisnuit.
Mama inca ma intreaba ce caut in India sau Africa in fiecare vara, dar acum cred ca reuseste sa doarma noaptea pe perioada plecarii mele.

Unul dintre cele mai des invocate motive ale celor care nu merg in astfel de misiuni este lipsa timpului. “Nu pot lipsi o luna de la birou!”. Tu cum poti? Da-le “reteta”!

Daca vrem suficient, se poate. Mereu se poate. Cred ca tine doar de organizare si de prioritati. Nu e nevoie sa lipsim o luna, se poate si o saptamana. Nu e nevoie sa mergem pana in Africa, e nevoie de astfel de tratamente si in diverse regiuni din tara.

Orice medic stomatolog poate lua parte la o actiune de genul celei din Tanzania?

Da. Exista foarte multe astfel de proiecte de voluntariat. De obicei locurile sunt limitate, se aplica pentru loc la fel cum aplicam pentru un job: cu scrisoare de intentie, CV, recomandari, conditiile difera de la un proiect la altul. Stiu ca accesul la astfel de proiecte poate parea dificil, mai ales din cauza lipsei de informare.
Din aceasta cauza am incercat sa promovez activitatile de voluntariat, oricand am ocazia tin prezentari la evenimente stomatologice si nu numai despre voluntariatul stomatologic. Incerc mereu sa cooptez noi voluntari pentru editiile urmatoare, anul acesta am avut cu noi inca un student si un medic din Romania.

“Conditiile de trai erau sub orice vazusem pana atunci, unele din ele socante!”


Ti-a fost vreodata teama de conditiile de acolo, de privatiunile care te asteptau?

Nu, niciodata, am fost mai degraba curioasa. Prima oara, in Indonezia, nu am fost deloc pregatita pentru ce am gasit acolo. Conditiile de trai erau sub orice vazusem pana atunci, unele din ele socante. Dar nu am putut sa ma plang nici un moment, pentru ca cei de acasa oricum erau speriati de plecarea mea.
Asa ca m-am adaptat. Si am invatat ca la astfel de misiuni nu trebuie sa vin cu nici o asteptare si sa ma bucur de orice depaseste nivelul zero al asteptarilor mele.

Oricat de cinic ar suna, trebuie sa-ti pun si intrebarea care sta pe buzele detractorilor: avem si noi saracii nostri, de ce a trebui sa mergi pana acolo? Spune-le, te rog, de ce!

De fapt, primul program de voluntariat la care am participat a fost in Romania. In timpul facultatii am lucrat pentru doua saptamani impreuna cu o echipa de medici dentisti din Italia ce tratau copiii dintr-un orfelinat din Bucuresti in cadrul programului Overland for Smile, intr-un camion echipat cu unituri stomatologice.
Era un program organizat cu sprijinul Uniunii Nationale a Asociatiilor Stomatologice (UNAS). Apoi camionul si-a continuat drumul in alte zone din tara, unde medicii voluntari au realizat tratamente stomatologice gratuite.
Deci da, avem si noi saracii nostri si cu siguranta sunt foarte multe regiuni unde e nevoie de astfel de proiecte. Nevoia insa este la un cu totul alt nivel in tarile din Africa sau in India.
De exemplu, in India am lucrat in nord, in regiunea Ladakh din Himalaya, cea mai extinsa regiune a Indiei, la altitudini intre 3800 si 5500 m. Zona Ladakh are o suprafata de 87.000 km2 (aproximativ o treime din suprafata Romaniei) ce nu poate fi accesata sase luni pe an din cauza zapezii.
Aici traiesc 260.000 locuitori si nici un medic dentist! Multi dintre ei nu au vazut niciodata o periuta de dinti. De fapt, locuitorii din Ladakh nu ar putea cumpara produse de igiena orala nici daca ar avea banii necesari, pentru ca aprovizionarea in aceasta regiune este o provocare. Deci si noi avem saracii nostri, insa in unele reguni de pe glob situatiile sunt critice. Si e important ca fiecare dintre noi sa contribuie cum, cat si unde poate.


Oamenilor le e teama de stomatolog chiar daca ii linisteste cu cele mai riguroase explicatii. Tu cum te descurcai cu acei copiii a caror limba nativa nu o vorbesti? Cum comunici cu un astfel de pacient? Cum il ajuti sa-si invinga retinerile?

As vrea sa spun ca am eu un talent special, dar nu e asa. De obicei echipele de voluntari sunt altcatuite din 30 medici dentisti, dintre care 15 sunt mereu localnici si ei ne ajuta sa comunicam cu pacientii, dar si cu autoritatile cu care interactionam in demararea si derularea proiectului. Un alt “truc” pe care il folosim este ca la fiecare proiect avem notate intr-un loc vizibil in sala de tratament expresiile pe care le utilizam mai frecvent si traducerea lor in limba locala. De exemplu “Deschide gura – Fungua mdomo” in Swahili.

“Rasplata pe care o primesc eu nu poate fi comparata cu nici un castig fizic!”

Un stomatolog “obisnuit” lucreaza, comod, in cabinetul lui si isi castiga veniturile dorite. Spune-mi tu care e rasplata pe care ti-o aduc misiunile de voluntariat. Cred ca e mult mai mare decat castigurile fizice ale colegilor tai de acasa, nu?

Rasplata pe care o primesc eu de la astfel de activitati nu poate fi comparata cu nici un castig fizic. De fapt, de multe ori activitatile mele de voluntariat sunt mari consumatoare de “castiguri fizice”, dar nu ma deranjeaza asta, o consider o investitie in mine, in starea mea de bine.
Pentru ca asta e marele meu castig in urma proiectelor de voluntariat – o stare de bine, de foarte bine, sunt multumita de mine. La categoria rasplata se adauga si oamenii minunati pe care ii cunosc, lucrul in echipa, locurile pe care le vad si per total experienta in sine din care mereu invat cate ceva.


Esti un stomatolog-calator: esti implicata in foarte multe interactiuni cu medici din toata lumea. Cum se vede comparatia dintre practicarea acestei meserii in Romania si practicarea ei in alte tari? Unde e Romania?

Parerea mea este ca stomatologia in Romania se practica la un nivel ridicat, aici exista multi medici dentisti foarte bine pregatiti si clinici cu dotari de ultima generatie. De multe ori cand discut cu colegi din Europa sau Asia sau cand ma viziteaza, sunt surprinsi de nivelul la care lucram. Un coleg din Irlanda a fotografiat fiecare colt din clinica in care lucrez, pentru ca nu se astepta ca in Romania sa existe astfel de clinici. Iar clinica in care lucrez eu nu este o exceptie, mai sunt multe altele asemanatoare sau chiar mai moderne.
In opinia mea, principala problema a stomatologiei in Romania este faptul ca tratamentele stomatologice nu sunt compensate de stat! Cu mici exceptii serviciile stomatologice sunt realizate in regim privat, pacientii trebuie sa plateasca din buzunarul propriu tot. Ceea ce nu se intampla in restul tarilor din Europa si ceea ce explica imposibilitatea multor pacienti de a se trata, de unde si starea de sanatate orala nu tocmai buna, dar si nesiguranta financiara a medicilor dentisti.

Mereu pleci. Te-ai gandit sa pleci de tot? Migratia medicilor romani creste de la an la an.

Asa e, mereu plec, dar mereu ma si intorc. M-am gandit sa plec de tot. Acum trei ani am si planificat plecarea in detaliu. Trebuia sa fac doctoratul in Anglia, aveam stabilita tema, coordonatorul, chiar si clinica privata de stomatologie unde urma sa lucrez part-time. Dar m-am razgandit, am hotarat sa raman, am inceput doctoratul aici si sunt foarte multumita cu decizia mea. Deocamdata nu am nici un motiv sa plec, am tot ce imi trebuie aici.

“Astfel de proiecte fac parte din cine sunt eu!”


Sotul tau cum reactioneaza la calatoriile tale de serviciu? Stiu foarte multe femei care isi amana pana la anulare proiecte profesionale pentru ca le e teama de reactia partenerilor lor. Cum ai reusit sa impaci ambele “tabere”?

Cosmin m-a sustinut mereu, de la primul proiect pana in prezent. Intelege ca astfel de proiecte fac parte din cine sunt eu, niciodata nu a incercat sa schimbe asta. Dimpotriva, mereu m-a incurajat si m-a ajutat cand am vrut sa particip la un program nou sau sa initiez un proiect.

Intoarce-te in timp. Cum e o zi in Tanzania?

Pentru mine o zi in Tanzania e o zi activa, plina. Intr-o zi de lucru obisnuita ne trezim la ora 6:00 (atunci incepe sa sune alarma ce va fi amanata din 10 in 10 minute pana la 6:30 ?). Apoi ne echipam, luam micul dejun si la 7 ne urcam in autobuzele proiectului care ne transporta spre scolile unde vom lucra. Traficul in Tanzania, in special in Dar es Salaam, e o provocare. In jurul orei 7:45 ajungem la scoli si pregatim sala de tratamente. Copiii matura, spala scarile, uda florile, canta, danseaza, fac ingerasi in nisip (varianta locala pentru ingerasii nostri in zapada). Incepem lucrul in jurul ore 8:00 si lucram pana la ora 14:00, cand copii termina programul la scoala.
Apoi luam pranzul pe care l-am adus la pachet de dimineata. Si asteptam autobuzul proiectului (traficul din nou). De obicei in jurul orei 15:00 plecam de la scoli si la 16:00 ajungem la hotel, dupa care programul este liber. Uneori ne plimbam prin oras, dar mereu incercam sa ne intoarcem pana la apus (18:30), dupa apus in mod special Dar es Salaam nu e un oras foarte sigur.
La ora 19:00 avem sedinta de proiect, discutam problem din ziua respectiva, organizare pentru zilele urmatoare. Urmeaza cina, socializarea cu cei de acasa prin internet, iar la ora 23:00 majoritatea voluntarilor deja dorm. Asteapta alarma de la ora 6:00.

Consumul emotional cred ca e foarte mare odata ce vezi conditiile in care traiesc localnicii. In foarte multe poze ale tale, insa, ii vad zambind. Ce ii face fericiti? Ce ai invatat de la ei, ei care traiesc fara aer conditionat, Facebook si masina la scara?

Pe micii nostri pacienti din India si Tanzania orice ii face fericiti, ei zambesc mereu, se bucura atunci cand au pauza la scoala si pot sa isi transforme camasile din alb in gri rostogolindu-se in praful din curtea scolii. Sau cand ii las sa imi care geanta din sala de tratament la autobuz.
Cele mai marunte lucruri ii fac fericiti. Nu au mult, dar nici nu au nevoie de mult. Noua ni se pare ca avem nevoie de foarte multe, ca ne sunt indispensabile. De la astfel de proiecte am invatat ca de fapt avem nevoie de foarte putine. Am vazut ca pot sa traiesc foarte bine doua saptamani fara telefon sau internet (in Ladakh nu functioneaza cartelele de telefon din cauza unor conflicte politice in zona), pot sa supravietuiesc chiar si fara cafea si ciocolata.


Banuiesc ca nu e ultima actiune de voluntariat. Unde planuiesti sa mai pleci?

Deja sunt previzibila. Ar fi trei variante pe care le iau in considerare pentru urmatorul proiect de voluntariat: o clinica stomatologica pentru voluntari in Rezervatia Masai Mara in Kenya, tabara de refugiati haitieni din Republica Dominicana sau continuarea activitatii in Tanzania.

Esti un medic fericit?

Sunt un medic foarte fericit. Cred ca sunt foarte norocoasa pentru ca am sansa sa fac ce imi place si sa folosesc meseria mea si in afara cabinetului stomatologic. Bineinteles ca mai am obiective de atins, mereu se poate mai bine, dar asta ma motiveaza.

Ce faci cand obosesti? De ce zambesti in fiecare zi? Ce visezi? De ce iti e teama?

Cand obosesc plec undeva. Oriunde. In momentul in care am ajuns la aeroport deja imi trece oboseala, cred ca la aeroport au un sitem special care sterge din minte toate problemele odata ce trecem de scanarea bagajelor. Si de obicei zambesc, pentru ca nu am motive sa nu zambesc. Si atunci cand am motive, tot incerc sa zambesc.
Visez sa infiintez asociatia mea de voluntariat stomatologic.
Imi e teama de singuratate, m-am obisnuit sa fiu inconjurata de persoane dragi si prieteni, cred ca cel mai important lucru sunt oamenii pe care ii ai langa tine.